Arhiva categoriei: Diverse

Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul, zi de post

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a poruncit taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelulul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Pentru ca se temea ca Botezatorul ar putea invia daca trupul ar fi fost ingropat alaturi de cap, Irod nu a dat ucenicilor decat trupul sfantului, care a fost ingropat in Sevastia. Capul a fost ingropat de Irodiada in curtea sa, la mare adancime. Potrivit traditiei, Sfanta Ioana, femeia dregatorului lui Irod, este cea care a luat capul Sfantului Ioan Botezatorul din curtea Irodiadei si l-a ingropat la Ierusalim, in muntele Eleonului, intr-un vas de lut. Aceasta e socotita cea dintai aflare a sfantului cap.

Capul Sfantului Ioan Botezatorul a fost prezent aici pana in vremea Sfintilor imparati Constantin si Elena, cand, prin doi monahi, cinstitul cap a ajuns la Emesa, in Siria, la un olar. In anul 453, episcopul Uranie al Emesei, l-a asezat in biserica din aceasta cetate. Aceasta este socotita a doua aflare a cinstitului cap al Botezatorului. In vremea luptei impotriva sfintelor icoane, capul Sfantului Ioan a fost ingropat la Comane, de unde a fost adus in Constantinopol, de catre Sfantul Ignatie (860), in vremea imparatului Mihail. Aceasta este cea de-a treia si cea din urma aflare a cinstitului cap.

In timpul cruciadelor, latinii au luat din Constantinopol, in anul 1204, o parte din capul Sfantului Ioan Boteazatorul si l-au dus in Franta, asezandu-l intr-o biserica din Amiens, unde se afla si astazi. In amintirea taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul, Biserica Ortodoxa a randuit ca ziua de 29 august sa fie zi de post.

sursa: crestinortodox.ro

Inchinarea lucrurilor

Inchinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Inchinarea lucrurilor este o mangaiere uitata de crestinii din ziua de astazi, dar si o arma deosebit de puternica impotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om si a-l insela este una neincetata si nemicsorata. Cu cat crestinul se apara mai putin, cu atat diavolul castiga o tot mai mare putere asupra lui si asupra lumii din jurul lui.

Din ce in ce mai putini crestini apeleaza astazi la aceasta practica a inchinarii lucrurilor. Mai sunt inca multi crestini care zilnic ard tamaie sau smirna si isi tamaiaza casa, care aprind lumanarea la rugaciunea de seara, care iau Anafura si Aghiasma dimineata si care fac Sfestanie in casa, de cateva ori pe an. Cu toate acestea, intr-o oarecare masura, ceva lipseste din viata noastra de zi cu zi, si anume: inchinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfintitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gat si a o privi cu multa multumire, insa si mai de folos este a inchina cu semnul ei prea-puternic orice lucru care ne cade in maini, de la mancare si pana la obiectele cele mari.

Crestinul de rand are si el putere de a inchina lucrurile !

Nu doar preotul are puterea de a inchina lucrurile, ci si crestinul de rand, nascut in viata cea noua a lui Hristos in Taina Sfantului Botez, dar si in cea a Mirungerii, a Spovedaniei si a Sfintei Euharistii. Preotul are intr-adevar o mai mare putere de a binecuvanta lucrurile – de a le sfinti, in virtutea harului primit in Taina Hirotoniei, fata de crestinul de rand, insa aceasta nu-l lipseste pe cel din urma de orice putere.

Multi sfinti si oameni duhovnicesti nu au fost clerici, ci simpli crestini de rand, si au insemnat cu semnul Crucii pe bolnavi si i-au vindecat, au insemnat natura si aceasta i-a ascultat.

Preotul binecuvinteaza cu mana in chipul in care binecuvinteaza Insusi Hristos, in icoana, tinand degetele suprapuse precum se vede. Crestinul de rand binecuvinteaza insa lucrurile asa cum se inchina pe el insusi, cu mana pregatita pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite si cu celelalte doua stranse la baza lor.

In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o greutate. Crestinul isi inchina perna, la culcare, mancarea, la masa, cat si orice lucru folosit in cursul zilei, de la paharul cu apa si pana la lopata si cartea de citit. Aceasta fac si multi dintre parintii din manastiri, simpli calugari, iar nu clerici.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Staretul Tadei – Despre telul vietii

Dumnezeu ne-a daruit totul, de noi depinde sa fim buni. Daca purtam grija insusirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace si pocainta. De ce Domnul porunceste sa-i iubim pe vrajmasii nostri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atata vreme cat tinem in noi gandul la vatamarea pe care ne-au pricinuit-o vrajmasii, prietenii, rudele, apropiatii nostri, nu avem pace si liniste, traim intr-o stare de iad. Trebuie sa ne slobozim de acest rau, sa-l izgonim ca si cum n-ar fi nimic, sa iertam totul. Tocmai de aceea, parintii trebuie sa indure multe in viata si in familie cu copiii. Noi ii certam acum pe copiii nostri, dar nu avem dreptate, caci nu i-am indrumat pe calea cea dreapta.

Mi-a scris o doctorita o scrisoare in care imi spune: „Eu si barbatul meu, care este si el doctor, avem un fiu ce a distrus pana acum trei masini si numai multumita lui Dumnezeu a ramas viu. Acum ne cere sa-i cumparam iarasi masina, dar nu mai avem posibilitatea materiala sa o facem. Cand ne intoarcem de la serviciu, si de la mine, si de la tatal lui cere bani cu sila. Ce sa facem si cum sa rezolvam aceasta problema?”

Eu i-am raspuns la toate acestea spunandu-i ca nu-l pot invinui niciodata pentru ce s-a intamplat, caci este din vina lor. Au avut un singur fiu si i-au facut toate dupa voie inca de cand era mic. Cand era mic dorintele lui erau mici, acum el a crescut si dorintele lui au crescut. Tot ce le-a ramas de facut este sa dea multa dragoste si atentie fiului lor, pana ce isi va veni in fire si va intelege ca parintii ii doresc tot binele. Alta cale nu este. Vedeti ca prin gandurile si dorintele noastre putem indrepta viata noastra si a celor apropiati noua, iar eu va doresc sa fiti asa.

sursa: scribd.com

Sfintii Martiri Brancoveni

Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voievod cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, sunt praznuiti pe 16 august. Domnia lui Constantin Brancoveanu a inceput sub semnul aparitiei Bibliei in limba romana, numita „de la Bucuresti”, in anul 1688. Si-a asumat rolul de protector al tiparului si scolilor din Muntenia, dar si din Transilvania. A dat Bucurestiului o noua Academie Domneasca, transformand scoala de la Sf. Sava in „colegiu public pentru pamanteni si straini”, cu o programa asemanatoare institutiilor de grad superior. L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub indrumarea caruia se vor tipari numeroase carti in limbile romana, greaca, slavona, georgiana si chiar araba. A ctitorit mai multe biserici si manastiri, intre care: bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, Manastirile Hurezi si Brancoveni, Biserica „Sf. Gheorghe Nou” din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste.
Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinta crestina, pe 15 august 1714, chiar in ziua cand implinea 60 de ani, domnitorul roman a fost decapitat. Aceeasi pedeapsa au suferit-o si cei patru fii ai sai, impreuna cu sfetnicul Ianache.
„De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”
Numai in camasi, istoviti de suferinte si dureri, legati cu lanturi, cu capetele descoperite si desculti, marturisitorii intru Hristos au fost adusi in fata sultanului Ahmed. La cererea sultanului de a renunta la crestinism, Brancoveanu a raspuns fara retineri: „De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”, iar catre fiii lui a rostit: „Fiilor, fiti barbati! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai ramas decat sufletele. Sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate inaintea fetei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru!”.
In urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit sa fie taiate capetele copiilor domnitorului. Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Stefan si Radu. Cand a sosit randul lui Matei, baiatul cel mai mic, acesta a inceput sa planga. Tatal lui i-a poruncit sa se asemene fratilor sai. Copilul s-a indreptat spre jertfa fara retineri. Au urmat Ianache Vacarescu, bunul sfetnic al Brancoveanului si apoi domnitorul, care a batut o cruce mare si a spus: „Doamne, fie voia Ta!”.
Trupurile pescuite din Bosfor, redescoperite dupa doua secole!
Trupurile lor au fost aruncate in Bosfor. Au fost scoase de cativa crestini si ingropate in mare taina intr-o manastire din Halki, chiar langa Tarigrad. In vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns ramasitele domnitorului si le-a ingropat in Biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti. A asezat peste mormant o piatra impodobita doar cu pajura tarii, fara nici o pisanie, iar deasupra a pus o candela de argint. Pornind intre altele, si de la inscriptia de pe aceasta candela (din 12 iunie 1720), Virgil Draghiceanu a facut in 1914 senzationala descoperire a mormantului voievodal („cea mai mare rasplata pentru modesta mea activitate de o viata”, ii scria el savantului Dimitrie Onciul). In jurul autenticitatii si paternitatii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici si chiar procese, in care de partea lui Virgil Draghiceanu a fost inca de la inceput, printre multi altii, si marele Nicolae Iorga.
Pe 15 august 1992, Constantin Brancoveanu cu fiii sai si cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Sunt sarbatoriti pe 16 august pentru a nu coincide cu sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

Preacuviosul Parintele nostru Maxim Marturisitorul

Sfântul Maxim a trait pe vremea raucredinciosului împarat Consta, nepotul lui Iraclie, si era filozof desavârsit. Împodobindu-se cu întelepciunea, toate avutiile sale lasându-le fratelui sau, s-a facut monah. Iar vazând cum crestea eresul monotelitilor (adica al celor ce marturisesc o singura voie în Domnul nostru Iisus Hristos), s-a aprins de dumnezeiasca râvna, si s-a dus la Roma, unde a înduplecat pe Sfântul Martin, papa, ca sa adune un Sinod local, si sa-i anatematizeze pe cei care cugetau acel eres, împreuna si pe începatorul lui.

Si a alcatuit Sfântul Martin si carti împotriva acelui eres. Iar împaratul fiind înstiintat de aceasta, a trimis ca sa-l aduca în cetatea Constantinopolului, si l-a înfatisat înaintea judecatii sale. Iar sfântul pe ereticii ce se adunasera acolo i-a rusinat cu cuvântul adevarului pe toti biruindu-i. Dupa aceasta a fost izgonit în Tracia, taindu-i-se mâna dreapta si limba. De acolo, împreuna cu doi ucenici ai sai a fost trimis în partile Laziei, însa si acolo cu Duhul lui Dumnezeu marturisea si scria; fiindca se spune ca dupa taierea limbii i s-a facut cu minune dumnezeiasca limba la loc si a vorbit curat cât a trait. Apoi, la adânci batrâneti, s-a dus catre Domnul. Iar pomenirea lui se face în ziua de 21 ianuarie.

Pe 13 august se face pomenirea mutarii moastelor Preacuviosului Parintelui nostru Maxim Marturisitorul.

sursa: calendar-ortodox.ro

Schimbarea la Fata a Domnului

Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.

Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.

Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului. Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata.

Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti.Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)

Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare…

Arhimandrit Iachint Unciuleac

Părintele Serafim Rose: „Perspectiva ortodoxă asupra lumii” (fragment)

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizata ca fiind răsfăţată, ghiftuită. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, drept un mic zeu sau o zeiţă în familie: toanele îi sunt ascultate, dorinţele împlinite; este înconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat şi crescut conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat să se dezvolte aşa cum tind dorinţele sale.

Este suficient ca el să spună „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca părinţii săi îndatoritori să i se plece în faţa-i şi să îl lase să facă precum doreşte. Poate aceasta nu se întâmplă tot timpul în fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă pe deplin acestei influenţe. Chiar dacă părinţii încearcă să îşi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Trebuie ca ei să ia în consideraţie acest lucru, atunci când îşi educă copilul.

Când un astfel de copil devine adult, se înconjoară, în mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa lui devine o căutare continuă după „distracţie” care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului al 19-lea sau în orice altă civilizaţie serioasă nu s-ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt.

Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice înţeles serios, încât un vizitator din orice ţară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ţinut de imbecili care şi-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luăm adesea în consideraţie, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o aşa cum este.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneraţia şi fascinaţia pentru sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, în care atât de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili să înfrunte ori să înţeleagă realitatea lumii ce îi înconjoară sau a problemelor din lăuntrul lor.

Apărut în „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Taina prezentei

La chilia unui parinte cu o viata imbunatatita vine un ucenic mai cartitor, neofit in cele duhovnicesti, care, vazandu-l pe avva tacut, sezand pe un scaun, cu capul plecat si ochii abia deschisi, il intreaba: „Tot singur, parinte?” Avva isi ridica privirea, il fixeaza atent pe ucenic si ii raspunde: „Sunt singur acum ca ai venit tu, dar nu eram pana sa sosesti.”

sursa: CrestinOrtodox.Ro