Arhiva categoriei: Autori

„Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui”

Nu trebuie sa judecam pe nimeni, chiar daca l-am vedea cu proprii nostri ochi gresind sau petrecând în continua încalcare a poruncilor lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1). „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Rom. 14,4). Cu mult mai bine este sa ne amintim de cuvintele apostolului: „Cui i se pare ca sta sa ia seama sa nu cada” (I Cor. 10, 12), fiindca nu se stie câta vreme vom putea ramâne în fapta cea buna, dupa cum spune prorocul cel instruit din propria sa experienta:

„Iar eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!” Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere; dar când ţi-ai întors faţa Ta, eu m-am tulburat.” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui, adica împotrica aceluia care dintru început a înselat pe om si l-a izgonit din rai, împotriva diavolului. Ne-a poruncit sa purtam dusmanie împotriva duhurilor celor necurate ale desfrânarii si a tuturor faptelor rusinoase, care seamana în cugete necurate si întinate.

Sfantul Serafim de Sarov

sursa: serafimdesarov.trei.ro

Prin pocăinţă totul se repară

Dacă te loveşte o nenorocire, nu te lăsa abătut, ci adu-ţi aminte că Domnul se uită la tine cu milă şi nu primi gândul: „Oare se va mai uita Domnul la mine când eu îl întristez?”, pentru că Domnul este prin fire milă, ci întoarce-te cu credinţă la Dumnezeu şi spune ca şi fiul cel risipitor din Evanghelie: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” [Lc 15, 21], şi vei vedea atunci cât eşti de drag Tatălui şi în sufletul tău va fi atunci o negrăită bucurie.

Oamenii nu învaţă smerenia şi pentru mândria lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi de aceea lumea întreagă suferă. Dar dacă oamenii ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de milostiv, smerit şi blând este, într-un singur ceas s-ar schimba faţa întregii lumi şi în toţi şi în toate ar fi o mare bucurie şi iubire. Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocăinţa şi prin pocăinţă totul se repară. Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcatelor; pentru pocăinţă vine harul Duhului Sfânt, şi astfel cunoaştem pe Domnul.

Dacă cineva a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa.

Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Arhimandritul Sofronie Saharov şi Lumina necreată

Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.

În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.

sursa: rafailnoica.wordpress.com

„intrerupere a rugaciunii”

Acum sa va explic ce inseamna expresia ” intrerupere a rugaciunii „, atunci cand harul se inmulteste in om. Harul faptuirii este ca transparenta stelelor, cel al luminarii ca luna plina, iar cel al vederii dumnezeiesti al desavarsirii, ca soarele de amiaza strabatand orizontul. In aceste trei categorii au impartit Parintii petrecerea cea duhovniceasca. Deci, cand harul se inmulteste in om si acesta cunoaste toate cele scrise, ajunge, asa cum am spus, la o mare simplitate.

Mintea lui se largeste, dobandind o mare cuprindere. Si asa cum ai gustat din picatura aceea de har, care ti-a adus bucurie multa si desfatare sufleteasca, la fel vine iarasi, cand mintea sta la rugaciune. Dar mult, ca suflare lina, ca boare bine mirositoare, si se revarsa in tot trupul. Atunci rugaciunea se intrerupe. Inceteaza madularele orice miscare. Numai mintea vede in lumina cea neapropiata. Atunci se uneste omul cu Dumnezeu. Omul nu mai poate sa se distinga pe sine, precum fierul inrosit. Inainte de a fi introdus in foc, el se numeste fier.

Cand se aprinde si se inroseste, devine una cu focul. Sau ca ceara, care atunci cand se apropie de foc se topeste si se transforma in foc si nu poate sa-si mai pastreze firea sa. Numai dupa ce trece vederea dumnezeiasca (theoria), omul revine iarasi la firea sa. In timpul vederii celei dumnezeiesti este altceva, pentru ca isi trage izvorul din altceva. Se uneste intru totul cu Dumnezeu. Nu mai simte nici ca are trup si nici chilie. Este ca un meteorit. Urca la cer fara trup ! Cu adevarat mare este taina aceasta. Deoarece omul vede ceea ce limba nu poate sa spuna.

Si dupa ce trece aceasta vedere dumnezeiasca, se afla intr-o stare de asa smerenie incat plange ca un copil mic, mirandu-se cum de ii daruieste astfel de bunuri Domnul, din moment ce el insusi nu face nimic bun. Ajunge la o asemenea cunostinta de sine, incat daca il intrebi, crede cu adevarat ca este cel mai sarac si ca este nevrednic de aceasta viata. Si cu cat gandeste mai mult in acest fel, cu atat primeste mai mult din partea lui Dumnezeu. „Ajunge”, striga atunci la Dumnezeu. Si harul inca se mai inmulteste. Devine fiu al Imparatului.

Gheron Iosif „Marturii din viata monahala”

Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină

Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea  pustiului”,  poartă  pe  umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pămîntul să  cunoască  izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Sf. Ioan de la Prislop – 13 septembrie

Se spune ca un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus – in hotarul caruia se afla si manastirea – si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune.

Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 m de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de „chilia sau casa sfantului”.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau „sfantul” Ioan de la Prislop.

Poporul dreptcredincios l-a socotit sfant inca din timpul vietii sale, iar dupa uciderea lui, aceasta credinta s-a intarit si mai mult. Vestea despre viata sa aleasa si mai ales despre moartea lui tragica a ajuns pana peste munti, in Tara Romaneasca, de unde au venit cativa cuviosi calugari, care i-au cerut trupul de la rude, ducandu-l intr-una din manastirile de acolo.

Traditia pe care am consemnat-o mai sus, cunsocuta pana azi in regiunea respectiva, era mentionata inca din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea de acea cronica in versuri intitulata Plangerea sfintei manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului, din Prislop, scrisa de ieromonahul Efrem.

Presupunem ca acest cuvios a trait in veacul al XV-lea sau in prima jumatate a celui de al XVI-lea. In orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a veacului al XVI-lea, iar in 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul in Alba Iulia, pastorind pana catre anul 1605.

Sfantul Ioan de la Prislop a fost, este si va fi – pentru credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei, cat si pentru tot omul ce cauta mantuirea – o pilda vie de sfintenie, iar chilia lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca pentru toti cei ce cauta cuvant de mangaiere si de intarire in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului, in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotarare sinodala din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face in ziua de 13 septembrie, el fiind inscris in sinaxar si in calendarele noastre bisericesti.

integral aici…

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul dăruiește tămăduire sufletelor și trupurilor

Porphyrios ieromonahos Kafsokalyvitis10 in

Gheronda, ca medic al meu, nu-mi vedea doar suferințele trupești, ci se îngrijea și de multele mele răni sufletești. În acest sens, se nevoia să mă facă să învăț ce este smerenia. Într-o după-amiază m-a sunat la clinică, imediat după ce terminasem de vorbit cu un cuplu, pacienți de-ai mei care au ținut să-mi mulțumească și să-și manifeste aprecierea față de mine prin vorbe foarte măgulitoare. Imediat ce au plecat, m-a sunat gheronda. ,,Iorgáki, sunt gheronda. Ascultă, noi doi vom merge braț la braț pe cărarea ce duce direct în iad. Vom auzi: Nebune, în această noapte voi cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” L-am întrerupt. ,,Gheronda, de ce bunuri ne-am bucurat în această viață? De rabla de mașină pe care o am, de banii din cont pe care nu-i am ori de nopțile nedormite în gardă la spital?”. Mi-a răspuns imediat: ,,A, de ce spui așa ceva? Nu îți zice lumea ce medic bun ești? Că ei grijă de toți, nu îi gonești, nu îi cerți. Iar tu te bucuri tare mult când auzi toate acestea, nu-i așa? E! Ți-ai luat plata ta. La fel pățesc și eu. Toată lumea îmi spune că am harisme, că doar se ating de mine și se vindecă, că sunt sfânt. Iar eu, om fără minte și neputincios iau de bun tot ceea ce îmi spun oamenii. De aceea ți-am spus eu că o să mergem împreună în iad”. ,,Dacă e să mergem împreună, mergem și în iad”, i-am răspuns și eu. Înainte de a închide telefonul mi-a mai zis: ,,Eu îți vorbesc serios iar tu glumești mereu. Să ne dea Dumnezeu pocăință amândurora!”.

În ziua următoare am fost cam mâhnit gândind că am pierdut cei mai frumoși ani din viață fără să dobândesc ceva, închis în activitățile zilnice plictisitoare. Imediat a sunat gheronda și, cu 2-3 cuvinte de-ale lui, mi-a ridicat moralul: ,,Doctore, ai auzit vreodată cuvintele nu vor gusta moartea? Putem, dacă vrem, să nu avem parte de moartea veșnică. Este de ajuns să-L iubim pe Hristos. Da, domnule doctor cardiolog, trebuie să-L iubești pe Hristos din toată inima ta (râde)”.

Gheronda nu era numai medic al sufletelor și al trupurilor. Era și medic pentru celelalte vietăți pe care le-a plăsmuit Domnul. Iubea foarte mult animalele. Reușise să îmblânzească niște papagali și îi învățase chiar să zică Rugăciunea lui Iisus. Am rămas fără grai când am auzit papagalul pe care îl avea în chilie că zice Rugăciunea repetând-o mai apoi de câteva ori. ,,El e mai duhovnicesc decât mine”, mi-a spus gheronda. ,,Eu obosesc și adorm dar el nu doarme deloc, priveghează continuu”. În ultima vreme încerca să îmblânzească un vultur. Într-un sfârșit de săptămână, pe când se afla în nordul Evviei la o mănăstire pentru a se ruga, s-au întâmplat următoarele pe care mi le-a povestit chiar el: ,,O ciobăniță m-a rugat să citesc o rugăciune pentru turma sa pentru că i se îmbolnăveau caprele. Eu am fost de acord iar femeia a mers să adune turma și s-o aducă aproape de biserica unde mă aflam. M-am așezat în fața turmei, am ridicat mâinile în sus și am început să zic mai multe rugăciuni ce cuprindeau stihuri din psalmi care se referă la creație. Animalele se uitau la mine de parcă înțelegeau. Niciuna nu se mișca. Mai apoi am lăsat mâinile în jos iar țapul a fost primul care s-a mișcat. S-a apropiat de mine, mi-a sărutat mâna și a îngenuncheat liniștit în fața mea. Zic bine, Pinelópi?”. A strigat-o pe nepoata sa care stătea mai la o parte. ,,Da, gheronda, exact așa s-a întâmplat, eram acolo”.

Prof. univ. Gheorghios Papazachos

sursa: pemptousia.ro

Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului…

Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului cea plina de viata si o saruti cu lacrimi fierbinti, sa spui: „Maica Domnului, Preasfanta Fecioara, scapa-ma, caci ma pierd daca ma lasi! Doamne Dumnezeul meu, miluieste-ma pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai!” Si daca spunand acestea simti dragoste multa si vrei sa saruti continuu icoana, acesta este semn ca ti se raspunde la imbratisare.

Eu nu pot sa sarut numai o singura data icoana Maicii Domnului si dupa aceea sa plec. Cand ma apropi de ea ma atrage ca un magnet. Si trebuie sa fiu singur, pentru ca vreau sa o sarut ore intregi. Ceva ca o suflare vie imi umple sufletul, ma umplu de har si nu pot sa plec. Dragoste, iubire de Dumnezeu, foc care arde. De indata ce intri in biserica te cuprinde ca o suflare bine mirositoare si ramai ore intregi ca intr-un extaz, fara sa fii in tine, ci in Raiul desfatator.
[…]
Intr-o seara, atat am sarutat icoana Ei ca am obosit si, asezandu-ma in strana, m-a luat somnul putin. Si a venit ca in trup, nu icoana, si m-a sarutat. M-am umplut de atata bucurie de nedescris si de mireasma! Iar Pruncul ceresc m-a atins cu fata Lui iar eu Ii sarutam manuta ca si cand era vie. Sa nu crezi ca este somn, ci o simtire a unei alte vieti, necunoscuta si negustata de cei care nu vad astfel de lucruri.

Gheron Iosif: Marturii din viata monahala

Prin răbdare se menţine familia

Atunci când doi sunt înjugaţi şi unul este puţin mai slab sau mai leneş, atunci celălalt depune mai multă putere şi trage, târându-l oarecum şi pe acela. Ai văzut? Oameni din lume şi fac lucrare duhovnicească. Iar voi aici sunteţi ca nişte prinţese. Ia gândeşte-te la o mamă care are patru copii, unul întârziat mintal, altul bolnav psihic, altul anemic, iar al patrulea care umblă nopţile pe drumuri. Iar cu soţul ei – cine ştie ce fel de om o mai fi şi acela – să aibă, sărmana, alte necazuri. Şi să suporte atâtea şi atâtea fără să cârtească sau să răbufnească şi fără să aibă cui să-şi spună durerea sa, căci unele lucruri din familie nu se pot spune oriunde.

Se poate, de pildă, ca bărbatul să plece de acasă şi să nu-i lase nici mâncare. Să nu aibă, sărmana, nici bani să plătească chiria şi să vrea să o scoată din casă. Să fie nevoită să lucreze oriunde, să întâmpine primejdii, apoi să vină să-ţi spună: “Fă rugăciune să mă păzească Dumnezeu cel puţin de aceste primejdii!”. Sau, bărbatul ei să fie beţiv, să nu lucreze, ci să meargă numai la cafenea şi ea să fie nevoită să spele scările blocurilor. Iar acela să vină beat la miezul nopţii, să o bată şi să-i ceară banii pe care i-a câştigat ea, sau să meargă el însuşi să-i ia de la cei la care a lucrat femeia lui. Aceasta este adevărată mucenicie.

Cuviosul Paisie Aghioritul

„bolile ţin locul martiriului”

Diadoh notează că bolile ţin locul martiriului. Atunci cînd, aflându-se în faţa călăului care întruchipează moartea, omul o poate chema pe “sora noastră moartea” şi, spunând Crezul, el trăieşte anticipat certitudinea de a fi trecut de la moarte la viaţă. Marii oameni duhovniceşti dormeau în sicriu ca într-un pat de nuntă şi dovedeau o fraternă intimitate cu moartea care nu era pentru ei decât o ultimă trecere pascală. Dacă înţelepciunea platonică te învaţă arta de a muri, numai credinţa creştină îţi arată cum se moare întru înviere.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu