Arhiva categoriei: Autori

Pr. Stefan Negreanu – Interviu „Miezul Cuvintelor” – realizat de Lucia Bibarţ

„Ideea interviului este aceea de-a încerca, prin cuvintele duhovnicului Ştefan Negreanu, o călăuzire a paşilor celor şovăielnici, ai cunoscătorilor „după ureche” ai credinţei Ortodoxe în care ne-am născut şi căreia susţinem că-i aparţinem, spre sâmburele, spre miezul învăţăturilor, perceptelor şi trăirilor întru Ortodoxie. De-a releva uşurătatea dar şi greutatea păstrării Căii Celei Drepte. De-a înţelege că tocmai în această greutate stă frumuseţea şi unicitatea credinţei Ortodoxe. De-a îndrăzni s-o aşezăm pe ea, pe Credinţă, la temelia vieţii, o temelie pe care te poţi sprijini oricând şi pe care vei putea clădi imun la fricile şi angoasele induse de vremurile de azi. Interviul se adresează chiar şi neortodoxilor, invitându-ne pe toţi „acasă” – afirmă părintele -, în căldura, siguranţa şi la adăpostul Ortodoxiei.”

Lucia Bibarţ

Inchinarea lucrurilor

Inchinarea lucrurilor – puterea semnului Sfintei Cruci !

Inchinarea lucrurilor este o mangaiere uitata de crestinii din ziua de astazi, dar si o arma deosebit de puternica impotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om si a-l insela este una neincetata si nemicsorata. Cu cat crestinul se apara mai putin, cu atat diavolul castiga o tot mai mare putere asupra lui si asupra lumii din jurul lui.

Din ce in ce mai putini crestini apeleaza astazi la aceasta practica a inchinarii lucrurilor. Mai sunt inca multi crestini care zilnic ard tamaie sau smirna si isi tamaiaza casa, care aprind lumanarea la rugaciunea de seara, care iau Anafura si Aghiasma dimineata si care fac Sfestanie in casa, de cateva ori pe an. Cu toate acestea, intr-o oarecare masura, ceva lipseste din viata noastra de zi cu zi, si anume: inchinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfintitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gat si a o privi cu multa multumire, insa si mai de folos este a inchina cu semnul ei prea-puternic orice lucru care ne cade in maini, de la mancare si pana la obiectele cele mari.

Crestinul de rand are si el putere de a inchina lucrurile !

Nu doar preotul are puterea de a inchina lucrurile, ci si crestinul de rand, nascut in viata cea noua a lui Hristos in Taina Sfantului Botez, dar si in cea a Mirungerii, a Spovedaniei si a Sfintei Euharistii. Preotul are intr-adevar o mai mare putere de a binecuvanta lucrurile – de a le sfinti, in virtutea harului primit in Taina Hirotoniei, fata de crestinul de rand, insa aceasta nu-l lipseste pe cel din urma de orice putere.

Multi sfinti si oameni duhovnicesti nu au fost clerici, ci simpli crestini de rand, si au insemnat cu semnul Crucii pe bolnavi si i-au vindecat, au insemnat natura si aceasta i-a ascultat.

Preotul binecuvinteaza cu mana in chipul in care binecuvinteaza Insusi Hristos, in icoana, tinand degetele suprapuse precum se vede. Crestinul de rand binecuvinteaza insa lucrurile asa cum se inchina pe el insusi, cu mana pregatita pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite si cu celelalte doua stranse la baza lor.

In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o greutate. Crestinul isi inchina perna, la culcare, mancarea, la masa, cat si orice lucru folosit in cursul zilei, de la paharul cu apa si pana la lopata si cartea de citit. Aceasta fac si multi dintre parintii din manastiri, simpli calugari, iar nu clerici.

Teodor Danalache

sursa: crestinortodox.ro

Frica de singuratate

Nu te teme, nu esti singur. Singur este cel care nu stie de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toti oamenii tovarasi. Unul ca acesta si intr-o tovarasie cat se poate de numeroasa va spune, cum spun si acum unii: „Ma plictisesc! Nu stiu ce sa mai fac. Toate ma plictisesc cumplit”. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenusa fara foc. Iar tu nu esti singur, fiindca stai cu Domnul, si Domnul e cu tine.

Asculta-l pe marele Pavel, apostolul neamurilor, care a fost dintr-o data parasit de toti si spune: „Nimeni n-a ramas cu mine, ci toti m-au parasit, iar Domnul a statut langa mine si m-a intarit.” Si acum priveste ce nadejde vie are el in Domnul Cel viu: „Si ma va izbavi Domnul de tot lucrul rau, si ma va mantui la imparatia Sa cea cereasca” (II Timotei 4, 16-18).

Vezi cat de luminos gandea si vorbea sluga lui Hristos, Pavel, in acele zile de inceput, cand in intreaga lume nu se afla nicio biserica zidita si niciun domnitor crestin? Iar astazi tot pamantul este impodobit cu biserici crestine si crestinii se numara cu sute de milioane.

Asadar nu te intrista din pricina singuratatii pe care o ai de indurat acolo unde traiesti. Daca, asa cum scrii, te simti ca in pustie, sa stii ca foarte multi tocmai in pustie s-au mantuit. Dar toti acesti pustnici ai lui Dumnezeu s-au inaltat pana in preainalta tovarasie a lui Dumnezeu si a ingerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut indura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au vazut fata omeneasca, si totusi nu spuneau: „Suntem singuri! Ne plictisim!” Caci Dumnezeu era cu ei si ei erau cu Dumnezeu.

Omul poate trai fara orice si fara oricine, numai nu fara Dumnezeu. Aceasta este marturia lor, pe care au lasat-o Bisericii ca pe un capital. Insa nu se stie sa fi trait vreun ateu cincizeci de ani in deplina singuratate, in pustie. Un asemenea fapt n-a fost inregistrat in istoria neamului omenesc.

Ateul nu-i in stare de asa ceva. El simte plictis si in tovarasia oamenilor, plictis care devine cumplit de chinuitor, chiar de nesuferit in lipsa lor. El cauta oameni pentru a-i intepa cu acul veninos al ateismului sau si a se hrani cu durerea lor. Iar in pustie pe cine sa intepe afara de sine insusi? Si cu a cui durere sa se hraneasca, afara de durerea sa?

Ca atare, trebuie sa zbori neincetat cu gandurile la inaltimea duhovniceasca, unde salasluieste Cel a Carui tovarasie este mai insemnata si mai vrednica de iubit decat orice tovarasie de pe pamant. Lui slujeste-I, cu El intovaraseste-te; Lui tamaiaza-I, de El indulceste-te; Lui vorbeste-I, despre El graieste; pe El iubeste-L, si iubeste-L, si iubeste-L, cu toata inima, cu toata puterea, cu toata mintea ta. Si pentru dragostea ta El va afla un mijloc sa le deschida celor din preajma ta ochii si inimile si sa le insufle credinta vie in El, asemanatoare credintei tale.

Atunci la voi va canta slava lui Dumnezeu nu un solist, ca acum, ci un cor intreg.

Pace tie si sanatate de la Domnul.

Sfantul Nicolae Velimirovici
„Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi”, Scrisoarea nr. 236.
sursa: crestinortodox.ro

Staretul Tadei – Despre telul vietii

Dumnezeu ne-a daruit totul, de noi depinde sa fim buni. Daca purtam grija insusirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace si pocainta. De ce Domnul porunceste sa-i iubim pe vrajmasii nostri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atata vreme cat tinem in noi gandul la vatamarea pe care ne-au pricinuit-o vrajmasii, prietenii, rudele, apropiatii nostri, nu avem pace si liniste, traim intr-o stare de iad. Trebuie sa ne slobozim de acest rau, sa-l izgonim ca si cum n-ar fi nimic, sa iertam totul. Tocmai de aceea, parintii trebuie sa indure multe in viata si in familie cu copiii. Noi ii certam acum pe copiii nostri, dar nu avem dreptate, caci nu i-am indrumat pe calea cea dreapta.

Mi-a scris o doctorita o scrisoare in care imi spune: „Eu si barbatul meu, care este si el doctor, avem un fiu ce a distrus pana acum trei masini si numai multumita lui Dumnezeu a ramas viu. Acum ne cere sa-i cumparam iarasi masina, dar nu mai avem posibilitatea materiala sa o facem. Cand ne intoarcem de la serviciu, si de la mine, si de la tatal lui cere bani cu sila. Ce sa facem si cum sa rezolvam aceasta problema?”

Eu i-am raspuns la toate acestea spunandu-i ca nu-l pot invinui niciodata pentru ce s-a intamplat, caci este din vina lor. Au avut un singur fiu si i-au facut toate dupa voie inca de cand era mic. Cand era mic dorintele lui erau mici, acum el a crescut si dorintele lui au crescut. Tot ce le-a ramas de facut este sa dea multa dragoste si atentie fiului lor, pana ce isi va veni in fire si va intelege ca parintii ii doresc tot binele. Alta cale nu este. Vedeti ca prin gandurile si dorintele noastre putem indrepta viata noastra si a celor apropiati noua, iar eu va doresc sa fiti asa.

sursa: scribd.com

„Dumnezeu premerge iubirii noastre”

Dumnezeu premerge iubirii noastre şi cuprinde totul în iubirea Sa… Suntem înconjuraţi de ea… Dacă nu-i simţim razele care ne încălzesc, este datorită împietririi noastre în cele ale simţurilor… Dar este suficient ca sufletul să se elibereze cât de puţin din aceste legături şi să renunţe la orice pentru Dumnezeu, că Dumnezeu va intra în el… şi Se va împărtăşi cu el… şi sufletul se va trezi înviorat şi încălzit. Din acest izvor decurge apoi şi binefacerea faţă de aproapele şi desăvârşirea de sine.

Începutul acestora este pocăinţa: ea duce la nevoinţele purificatoare ale ascetismului. Pe măsura purificării, inima se întăreşte în iubirea de Dumnezeu. O inimă cu totul curată are iubire deplină de Dumnezeu. Mare păcat că filozofii noştri l-au transformat pe Dumnezeu într-o idee… şi uită mereu că omul este o creatură căzută… El nu se mai poate restaura decât prin Domnul Iisus Hristos, prin Sfânta Biserică.
[…]
Astfel, căzuţi fiind, Domnul ne va tămădui în lăcaşul Său de vindecare – Biserica… Nu trebuie, deci, să ne gândim la mângâieri… Bolnavul are nevoie când de o tăietură, când de o cauterizare, când de plasturi… Sunt procedee dureroase, iar mângâierile vin după însănătoşire… Dar, cum sănătatea deplină ne este făgăduită doar pentru viaţa viitoare, pe seama celei prezente ne rămân doar durerile şi truda.

Să ne nevoim cât de cât! E lungă, oare, viaţa de acum?… Cealaltă nu are sfârşit. Dar dacă nimerim de-a stânga… ce va fi? Vom plânge în hohote şi vom striga, dar zadarnic. Mai bine să ne trudim puţin aici în curtea milostivului nostru Stăpân şi a Domnului, decât să pătimim acolo…

Sf. Teofan Zăvorâtul – Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină

„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21)

„Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Acest citat este astfel lămurit în cuvintele Sf. Macarie Egipteanul: „inima este un prea mic vas, dar într-însa sunt îngerii, este viaţa şi împărăţia, într-însa sunt cereştile cetăţi, într-însa sunt toate comorile harului”. În încăperea lăuntrică, în cămara inimii, omul trebuie mai des să se închidă, decât între pereţii cei văzuţi şi, adunându-şi acolo toate gândurile, să-şi înfăţişeze mintea înaintea lui Dumnezeu, să se roage Lui în taină, cu toată căldura duhului şi cu credinţă vie, iar odată cu acestea, să se înveţe întru cugetarea de Dumnezeu, pentru ca astfel să poată creşte până la statura bărbatului desăvârşit.

Cand ne simtim singuri in rugaciune

Cand m-am plans parintelui duhovnic despre faptul ca ma simt singur in rugaciune, ca simt o greutate si, uneori, prefer sa citesc sau sa fac alt lucru mai placut, parintele mi-a spus: „Cine suntem noi, ca sa-L simtim pe Dumnezeu?” Atunci am inteles ca mandria si patimile sunt cele care ne dau sentimentul de singuratate in rugaciune, iar smerenia si dragostea sunt acele care ne fac sa simtim prezenta lui Dumnezeu si odihna starii langa El, din care nu mai vrem sa iesim.

Precum printr-o sticla murdara nu trece lumina, ci numai caldura acesteia, tot asa, cu o minte murdara si imprastiata nu poate fi cunoscut in chip odihnitor Dumnezeu. Astfel, chiar si cea mai firava rugaciune a noastra este o urmare a caldurii Duhului Sfant, care trece prin invelisul nostru patimas, fara a ne da seama insa. „Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26).

Daca in sfinti lucrarea Duhului Sfant se face in chip simtit si vadit, in noi, cei pacatosi, aceasta lucrare se savarseste in chip ascuns, fara ca noi sa simtim. Astfel, inca fiind inrobiti de multe patimi, suntem datori sa ne rugam lui Dumnezeu, Maicii Domnului si sfintilor fara a pretinde raspunsuri directe ori vizibile de la acestia.

Cand vom inceta sa ne rugam pentru a mai primi raspunsuri rapide sau solutii minunate, ci din credinta curata (dezinteresata) si dragoste sincera de Dumnezeu, atunci nu ne vom mai simti singuri in rugaciune. Zicand cat mai des rugaciuni precum „Faca-se voia Ta!” si „Fie mie dupa cuvantul Tau!”, vom avea o nadejde tot mai mare in Dumnezeu, care ne va darui odihna si linistea, indiferent de incercarile prin care trecem.

Teodor Danalache

Articol integral aici…

Cine se aduna, se aseamana!

Nu exista stare pe loc a omului. Atat trupeste, cat si sufleteste, omul se schimba neincetat. Sufleteste, se curateste sau se murdareste neincetat, iar trupeste isi pastreaza sanatatea sau se imbolnaveste treptat. Cu fiece zi trecuta, omul se infrumuseteaza sau se urateste. Tineretea nu este neaparat frumoasa, iar batranetea nu este neaparat urata. Adesea intalnim tineri urati si batrani frumosi. Omul nu poate ramane deci neschimbat !

Aceste schimbari au loc atat in locuirea impreuna cu altii, cat si in petrecerea in singuratate. Numai ca, in singuratate stand, omul vietuieste mai mult cu Dumnezeu, decat cu oamenii, lucru ce duce la o asemanare tot mai mare a omului cu Cel Bun. In singuratate insa nu ajung sa vietuiasca insa decat numai o parte dintre noi, in mare parte calugari. Cat despre restul dintre noi, locuirea la un loc, impreuna cu ceilalti, nu poate fi ocolita.

Dumnezeu ne-a creat pentru comuniune. Orice am face, nu putem anula tendinta de comuniune, atat de adanc sadita in fiinta noastra. Fiecare om are nevoie deci de un altul, cat de cat asemanator lui, care sa il sprijine in ceea ce gandeste, doreste si face.

[…]

Teodor Danalache

articol integral aici…

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate. Iar daca se face ca nu vede, inseamna ca asteapta pocainta. Ori de cate ori noi gresim – fie putin, fie mult – Acela vede deoarece este prezent, dar noi nu-L vedem deoarece suntem ca pruncii in cunostinta. Cand ne pedepseste, pentru a ne intoarce privirea spre El, noi credem ca suferim pe nedrept. Si totusi, cand ne smerim, se deschid ochii sufletului nostru si cunoastem ca toate cate le face Domnul sunt bune foarte; atunci Il vedem ca Tata al nostru Multmilostiv, plin de dragoste si bunatate.

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2