Arhiva categoriei: Parinti

„Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?”

Vezi cum arată marea binefacere a lui Dumnezeu nu numai de la fapte, ci pornind de la asemenea nimicnicie a omului, exprimând aceleaşi idei şi în alţi psalmi cu alte cuvinte. Căci aşa cum spunea acolo: „Ce este omul de-ţi aminteşti de el sau fiul omului că-l cercetezi pe el?”, la fel şi aici. Atunci, îndoite se arată binefacerile, când şi prin fire sunt mari şi când se fac pentru cineva de nimic, de aceea intensitatea recunoştiinţei trebuie să fie pe măsura binefacerii. Vrând să înfăţiţeze acelaşi lucru profetul adaugă: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte a dat mie?, arătând că l-a învrednicit de asemenea dar pe omul, care este o minciună, pe cel vrednic de nimic, pe cel fără nici un preţ. Pentru toate câte mi-a dat mie. Aceasta ţine de un suflet plin de recunoştiinţă de a umbla şi a căuta să răsplăteşti ceva binefăcătorului pentru toate cele bune primite, iar după ce ai făcut totul, să nu crezi că ai dat ceva vrednic. Căci îndoită se arată recunoştiinţa, prin faptul de a da ceea ce poţi şi prin faptul de a da fără să consideri că dai ceva vrednic de El. Aşadar, ce urmează să-I dea?

(Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii la psalmi, Editura Doxologia, Iaşi, 2011, pp. 483-484)

sursa: doxologia.ro

Sf. Ioan de la Prislop – 13 septembrie

Se spune ca un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus – in hotarul caruia se afla si manastirea – si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune.

Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 m de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de „chilia sau casa sfantului”.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau „sfantul” Ioan de la Prislop.

Poporul dreptcredincios l-a socotit sfant inca din timpul vietii sale, iar dupa uciderea lui, aceasta credinta s-a intarit si mai mult. Vestea despre viata sa aleasa si mai ales despre moartea lui tragica a ajuns pana peste munti, in Tara Romaneasca, de unde au venit cativa cuviosi calugari, care i-au cerut trupul de la rude, ducandu-l intr-una din manastirile de acolo.

Traditia pe care am consemnat-o mai sus, cunsocuta pana azi in regiunea respectiva, era mentionata inca din a doua jumatate a veacului al XVIII-lea de acea cronica in versuri intitulata Plangerea sfintei manastiri a Silvasului, din eparhia Hategului, din Prislop, scrisa de ieromonahul Efrem.

Presupunem ca acest cuvios a trait in veacul al XV-lea sau in prima jumatate a celui de al XVI-lea. In orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a veacului al XVI-lea, iar in 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul in Alba Iulia, pastorind pana catre anul 1605.

Sfantul Ioan de la Prislop a fost, este si va fi – pentru credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei, cat si pentru tot omul ce cauta mantuirea – o pilda vie de sfintenie, iar chilia lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca pentru toti cei ce cauta cuvant de mangaiere si de intarire in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului, in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.

Acestea au fost motivele pentru care a fost canonizat oficial prin hotarare sinodala din 20 iunie 1992. Pomenirea lui se va face in ziua de 13 septembrie, el fiind inscris in sinaxar si in calendarele noastre bisericesti.

integral aici…

Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului…

Cand imbratisezi icoana Maicii Domnului cea plina de viata si o saruti cu lacrimi fierbinti, sa spui: „Maica Domnului, Preasfanta Fecioara, scapa-ma, caci ma pierd daca ma lasi! Doamne Dumnezeul meu, miluieste-ma pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Tale si ale tuturor sfintilor Tai!” Si daca spunand acestea simti dragoste multa si vrei sa saruti continuu icoana, acesta este semn ca ti se raspunde la imbratisare.

Eu nu pot sa sarut numai o singura data icoana Maicii Domnului si dupa aceea sa plec. Cand ma apropi de ea ma atrage ca un magnet. Si trebuie sa fiu singur, pentru ca vreau sa o sarut ore intregi. Ceva ca o suflare vie imi umple sufletul, ma umplu de har si nu pot sa plec. Dragoste, iubire de Dumnezeu, foc care arde. De indata ce intri in biserica te cuprinde ca o suflare bine mirositoare si ramai ore intregi ca intr-un extaz, fara sa fii in tine, ci in Raiul desfatator.
[…]
Intr-o seara, atat am sarutat icoana Ei ca am obosit si, asezandu-ma in strana, m-a luat somnul putin. Si a venit ca in trup, nu icoana, si m-a sarutat. M-am umplut de atata bucurie de nedescris si de mireasma! Iar Pruncul ceresc m-a atins cu fata Lui iar eu Ii sarutam manuta ca si cand era vie. Sa nu crezi ca este somn, ci o simtire a unei alte vieti, necunoscuta si negustata de cei care nu vad astfel de lucruri.

Gheron Iosif: Marturii din viata monahala

Faptele bune și rugăciunea ne aduc harul Duhului Sfânt

„Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte… În ce te voi afla, în aceea te voi judeca, zice Domnul. Vai, de ne va afla El împovărați cu grijile și întristările acestei vieți, fiindcă cine va putea să stea înaintea chipului mâniei Lui! Iată de ce s-a zis: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită, adică să nu vă lipsiți de Duhul Sfânt, fiindcă privegherea și rugăciunea ne aduc harul Său. Desigur, orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare, ne aduce rugăciunea, pentru că ea este întotdeauna oarecum la îndemâna noastră, ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.

Ai vrea, de pildă, să mergi la biserică și fie nu e nici una prin preajmă, fie s-a terminat slujba. Ai vrea să miluiești pe vreun sărac, și nu-i nici unul sau n-ai pe moment ce să-i dai. Ai vrea să-ți păzești fecioria, dar n-ai putere să îndeplinești asta din cauza firii tale slabe sau din cauza uneltirilor vrămașe. Ai vrea să faci și altă oarecare faptă bună pentru Hristos și, la fel, ești lipsit de putere sau nu găsești prilej. Dar toate acestea nu împiedică rugăciunea; de ea oricine și oriunde se poate folosi – și bogatul și săracul, și cel nobil și cel simplu, și cel puternic și cel slab, și cel sănătos și cel bolnav, și cel drept și cel păcătos.

Cât de mare este puterea rugăciunii, chiar și a omului păcătos, când este înălțată din tot sufletul, putem judeca după următoarea, când la cererea unei mame disperate, care-și pierduse ultimul fiu, o femeie prostituată, întâlnită în drumul ei și încă necurățită de păcatul ei, mișcată de durerea acestei mame, a strigat către Domnul: Nu pentru mine, care sunt o păcătoasă blestemată, ci pentru lacrimile acestei mame care plânge pentru fiul ei, crezând cu tărie în milostivirea și atotputernicia Ta, Iisuse Hristoase, înviază, Doamne, pe fiul ei!… și Domnul L-a înviat.”

(Extras din convorbirea Sfântului Serafim cu M. A. Motovilov, în Viața, învățăturile și profețiile Sfântului Serafim de Sarov, traducere de Arhimandritul Paulin Lecca, Editura Schimbarea la Față, pp. 164-165)

sursa: doxologia.ro

Pr. Stefan Negreanu – Interviu „Miezul Cuvintelor” – realizat de Lucia Bibarţ

„Ideea interviului este aceea de-a încerca, prin cuvintele duhovnicului Ştefan Negreanu, o călăuzire a paşilor celor şovăielnici, ai cunoscătorilor „după ureche” ai credinţei Ortodoxe în care ne-am născut şi căreia susţinem că-i aparţinem, spre sâmburele, spre miezul învăţăturilor, perceptelor şi trăirilor întru Ortodoxie. De-a releva uşurătatea dar şi greutatea păstrării Căii Celei Drepte. De-a înţelege că tocmai în această greutate stă frumuseţea şi unicitatea credinţei Ortodoxe. De-a îndrăzni s-o aşezăm pe ea, pe Credinţă, la temelia vieţii, o temelie pe care te poţi sprijini oricând şi pe care vei putea clădi imun la fricile şi angoasele induse de vremurile de azi. Interviul se adresează chiar şi neortodoxilor, invitându-ne pe toţi „acasă” – afirmă părintele -, în căldura, siguranţa şi la adăpostul Ortodoxiei.”

Lucia Bibarţ

Despre pocăință și lepădare de sine

iosif v INFericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.

Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți. Pentru a ne curăța inima trebuie să arătăm pocăință adâncă, adevărată, pentru a convinge astfel dumnezeiescul Har – care, de altfel, nu poate fi înșelat în vreun fel – să intervină și să distrugă omul cel vechi și să-l creeze pe cel nou, restaurat și să ne înveșmânteze în hainele cele noi ale asemănării cu Dumnezeu.

Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer și saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârșită, prin durerea față de ceilalți, prin ascultarea desăvârșită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reușit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de mine nimic nu puteți face”. Nu doar acum, ci și atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenția și asistența lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Așadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune și marele învățător și părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire… Rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate” (Epistola către Coloseni).

Așadar, frați și părinți, acesta este scopul nostru. Și, mai întâi de toate, trebuie să începem cu jertfa de sine. Prin aceasta vom face astfel încât să dezrădăcinăm din mintea noastră ideea înfăptuirii propriilor gânduri și a propriilor hotărâri. Dacă nu reușim aceasta, nu putem să mergem mai departe. Monahul trebuie să deschidă ochii, să știe de ce este aici, pe pământ, căci înlăuntrul sufletului lui se află lumea întreagă. Prin jertfa de sine, prin tăierea absolută a voii de sine, prin ascultarea absolută față de Dumnezeu se va trezi înlăuntrul nostru flacăra care este și motivul creării noastre, care este dragostea.

Și vine Dumnezeu și ne spune: ,,Acum, ca răsplată pentru tot ce v-am făcut, un singur lucru cer de la voi: Să mă iubiți din toată inima, așa după cum și eu v-am iubit pe voi”. Așadar, atunci când monahul va lua seama, ca, prin jertfa de sine, prin tăierea voii, va scăpa de păcatul drăcesc reprezentat de curiozitate – care vor da naștere în inima lui iubirii de sine și plăcerii de sine – atunci se va însufleți în inima sa dragostea, în mod practic. Iar atunci, dumnezeiescul Har va simți că dragostea s-a ,,trezit la viață”, dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. Atunci mintea se va trezi, va fi luminată și va începe să înțeleagă și tot atunci se vor activa toate puterile existenței sale, pentru a lupta împotriva vrăjmașului, împotriva celui fără logică, împotriva minciunii.

sursa: pemptousia.ro

Despre iubirea de sine şi despre slava deşartă

Sunteţi lăudată. Ce-i de mirare în asta? Unde nu-i peşte, şi racul e peşte – cum obişnuia să spună părintele nostru Partenie. Acest lucru, însă, este foarte recomandat în societatea noastră, în care există simpatie chiar şi pentru o umbră de bine… În acelaşi timp, acest lucru este foarte inconvenabil pentru dumneavoastră. Picătura care cade repetat străpunge piatra. Câte o picătură din fiecare laudă se aşază peste viermele iubirii de sine şi al vanităţii, şi îl hrăneşte; el creşte neobservat, mai îngăduie o vreme şi simţămintele de smerenie, până nu se întăreşte. Iar când creşte mare, devorează totul dintr-o dată. Este mare primejdie! Şi încă ceva.

Lauda gâdilă inima, stăvileşte râvna şi o slăbeşte. Este ca şi cum i-ai pune piedică aleargătorului. Oprirea în viaţa duhovnicească este deja un pas înapoi. Şi este rău! Ce-i de făcut? Smeriţi-vă şi înăbuşiţi înălţarea gândurilor şi a inimii prin tot felul de sentimente smerite faţă de sine. Când vorbele dulci vă lovesc în urechi, ca pietrele, coborâţi în inimă şi umiliţi-vă în fel şi chip înaintea Domnului şi a sfinţilor Lui. Câte trude n-au îndurat ei ca să fie pe plac Domnului? Iar noi ce facem? Mergem o dată la biserică, facem cinci metanii acasă, citim o pagină dintr-o carte mântuitoare de suflet – şi gata, am ajuns între sfinţi! Exact aşa!

Osteneala trupească, umilitoare ajută foarte mult. Slugile sunt, deasemeni, buni învăţători întru smerenie. Doriţi-vă jigniri şi, mai ales, dintre cele nedrepte; cel puţin. Întâmpinaţi-le ca pe un plasture salvator, pus de Domnul pe rana semeţiei. Dar nu încercaţi să întreprindeţi ceva de una singură! Alergaţi la Domnul, Care S-a smerit pe Sine până a luat chip de rob. El vă va învăţa. Nu vă neglijaţi însă această stare. Laudele vă vor îngheţa şi vă veţi preface într-o statuie de marmură, nerespingătoare pe dinafară, dar lipsită de viaţă. Maica Domnului să vă izbăvească de aceasta! Mai bine e să te tăvăleşti în noroi şi să fii călcat în picioare de toţi, decât aşa.

Sf. Teofan Zăvorâtul – Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină

„Dumnezeu premerge iubirii noastre”

Dumnezeu premerge iubirii noastre şi cuprinde totul în iubirea Sa… Suntem înconjuraţi de ea… Dacă nu-i simţim razele care ne încălzesc, este datorită împietririi noastre în cele ale simţurilor… Dar este suficient ca sufletul să se elibereze cât de puţin din aceste legături şi să renunţe la orice pentru Dumnezeu, că Dumnezeu va intra în el… şi Se va împărtăşi cu el… şi sufletul se va trezi înviorat şi încălzit. Din acest izvor decurge apoi şi binefacerea faţă de aproapele şi desăvârşirea de sine.

Începutul acestora este pocăinţa: ea duce la nevoinţele purificatoare ale ascetismului. Pe măsura purificării, inima se întăreşte în iubirea de Dumnezeu. O inimă cu totul curată are iubire deplină de Dumnezeu. Mare păcat că filozofii noştri l-au transformat pe Dumnezeu într-o idee… şi uită mereu că omul este o creatură căzută… El nu se mai poate restaura decât prin Domnul Iisus Hristos, prin Sfânta Biserică.
[…]
Astfel, căzuţi fiind, Domnul ne va tămădui în lăcaşul Său de vindecare – Biserica… Nu trebuie, deci, să ne gândim la mângâieri… Bolnavul are nevoie când de o tăietură, când de o cauterizare, când de plasturi… Sunt procedee dureroase, iar mângâierile vin după însănătoşire… Dar, cum sănătatea deplină ne este făgăduită doar pentru viaţa viitoare, pe seama celei prezente ne rămân doar durerile şi truda.

Să ne nevoim cât de cât! E lungă, oare, viaţa de acum?… Cealaltă nu are sfârşit. Dar dacă nimerim de-a stânga… ce va fi? Vom plânge în hohote şi vom striga, dar zadarnic. Mai bine să ne trudim puţin aici în curtea milostivului nostru Stăpân şi a Domnului, decât să pătimim acolo…

Sf. Teofan Zăvorâtul – Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină