Arhiva categoriei: Parinti

Prea iubitorule de Dumnezeu taică N.

Iartă-mă dragul meu, şi să nu socoţi că eu vreau să te ocărăsc pentru ceva. Nu, absolut, nu! Eu aş fi vrut numai să-ţi explic, ca celui mai apropiat prieten şi frate întru Hristos, simţirea iubirii de Dumnezeu – acea simţire pe care cu atât de mult şi atât de puternic doream s-o primesc şi n-o primeam. Aceste dorinţe ale mele erau chinurile naşterilor mele duhovniceşti şi aceste chinuri au fost foarte îndelungate,  treizeci de ani şi ceva. Socot că lupta cu păcatul, pentru bucuria unirii cu Domnul şi Ziditorul, era în mine de două feluri.

Una, a mea firească, alta, a lui Dumnezeu – însă totul era aşa de tainic şi de ascuns după rânduiala de sus, că eu numai mai târziu am putut pricepe ceva. Eu nu puteam în luptă cu mine însumi, cu răbufnirile patimilor trupului meu, însă cu toate acestea, în mine persista o dorinţă mai înaltă şi mai bună decât toate răbufnirile păcatului. Ea (dorinţa aceasta) înaripa duhul meu, eu simţeam că numai ea mă va mulţumi pe mine şi nimic altceva (mai mult nimic) pe lume – această putere veşnic creatoare, pentru care nu moare, dăruită de Creator – iubirea de Dumnezeu.

Eu eram însetat să-L iubesc pe Creator din toată inima. Însă cum să iubeşti? Ca să iubeşti pe Dumnezeu trebuie să fii vrednic de Dumnezeu; iar eu mă vedeam pe mine nu numai păcătos, ci şi zăbovind în păcatele mele. Dorinţa de a iubi pe Dumnezeu se întărea, creştea pînă la ardere, dar cum să iubeşti, ca inima să fie mulţumită în dorinţa sa, eu nu ştiam. Şi ce să fac pentru acest lucru, nu mă puteam pricepe. Am încercat toate mijloacele, pe care mi le arată: adică să faci tot ce e bun, să fii milostiv cu cei de aproape. Eu am epuizat această virtute până la fund. Nu odată am rămas abia acoperit, împărţind totul celor nevoiaşi, răbdam foamea şi frigul, ascunzând acest lucru de la alţii, sufeream batjocurile, nu mă răzbunam pentru ele, mă sileam să-i iubesc pe vrăjmaşi şi-i iubeam, după cum e poruncit acest lucru de Domnul.

Însă iubirea însăşi faţă de Dumnezeu eu n-o simţeam în mine, ba şi patimile mele îmi spuneau clar, că eu eram străin de această iubire dumnezeiască. Iar gândul meu nu mă părăsea pe mine şi inima ardea încă cu o dorinţă mai mare de a iubi pe Dumnezeu, însă, în realitate, eu n-ajungeam la acest lucru. Eu simţeam că puterea vieţii e în iubirea de Dumnezeu, putere creatoare, harică; eu socoteam că dacă voi avea în mine această iubire, apoi cătuşele patimilor mele vor cădea de la sine, urmele lor se vor topi şi vor arde de focul iubirii dumnezeieşti. Eu eram atunci convins de acest lucru şi acum te încredinţez, că altfel nici nu poate fi. Acest lucru e acel adevăr, despre care s-a spus de însuşi Mântuitorul nostru Dumnezeu:

„Adevărul vă va slobozi pe voi, şi voi veţi fi într-adevăr sloboziţi.” Şi iată că nu mai aveam răbdure să aştept mai mult. Eu strigam în fiecare clipă, dar când mă va învrednici Domnul de această iubire faţă de El. Dar El a zis: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Doamne, vino şi te sălăşluieşte întru noi; învaţă-mă să fac voia Ta, învaţă-mă să Te iubesc pe Tine cum se cuvine să te iubesc. Doar pentru Tine, Cel atotputernic, nu e greu să faci acest lucru pentru mine, Doamne, măcar aşa învredniceşte-mă: sălăşluieşte pentru puţin această iubire întru mine şi petreci întru mine; eu Te voi pricepe, Te voi cunoaşte; apoi depărtează-Te de la mine şi eu pe urmă, din cunoaştere, voi tinde către Tine, voi suferi conştient, ştiind pentru ce sufăr, pentru ce trăiesc.

Şi iată, Domnul meu a binevoit ca să mă îmbolnăesc, şi eu m-am îmbolnăvit, iar dragostea aceasta încă n-o încercasem în mine; m-am îmbolnăvit şi plângeam tare în timpul bolii mele, că am rămas biruit în păcatele mele de păcat, iar iubire încă tot nu am. Mă grăbesc să mă căiesc, şi nu o dată şi nu de două; ci foarte mult mă căiesc şi capăt o bucurie, căci văd că păcatul începe să-şi piardă puterea asupra mea. Fiindcă îndulcirea păcătoasă lipsea din sufletul meu, gândul cel păcătos nu se mai ivea în inimă, iar pocăinţa s-a unit cu o mulţumire faţă de Dumnezeu.

Cu cât mai mult sufeream, cu atât mai uşor mă simţeam. Eu simţeam o mare nevoie să mă împărtăşesc, şi mă împărtăşeau; după împărtăşirea cu Sfintele Taine, duhul meu se înaripa cu o nădejde negrăită de Dumnezeu, iar inima mea se umplea de o mulţumire către Domnul Iisus Hristos. Anume aici mi s-a descoperit, mie, sărăcăciosului, în toată plinătatea ei de necuprins, iubirea lui Dumnezeu pentru lume, în răscumpărarea neamului omenesc. Această dragoste a vorbit parcă întru mine, înlăuntrul fiinţei mele cu atâta putere faţă de Domnul, că eu nu mai simţeam nici suferinţele mele. Eu nu puteam să mă despart nici cu gândurile, nici cu simţirile inimii de iubirea către Domnul.

Amintirile despre viaţa Lui pământească, despre toate manifestările şi lucrările de pe pământ, produceau în mine un cutremur plin de bucurie, înnoind lăuntricul sufletului şi inimii mele. Inima mea era plină de nădejdea mântuirii. Nimic nu putea să-mi dea prilej de a mă deznădăjdui de îndurarea lui Dumnezeu. Domnul era aproape, sufletul trăia prin El şi-I simţeam numai dragostea Lui cea nemărginită. Fiecare pas al vieţii pământeşti a Mântuitorului era chiar întipărit în conştiinţa mea, el fiind săvârşit pentru mântuirea, pentru sfinţirea omului. El a sfinţit totul pentru mine, şi aerul ce mă înconjoară, şi apa pe care am băut-o şi însuşi patul pe care zăceam, şi mormântul, în care mă pregăteam să cobor.

Toate acestea erau o arvună a mântuirii mele, învierii mele din moartea trupului şi proslăvirii cu Domnul. Şi eu simţeam că acest lucru se făcea, nu după meritul meu, ci numai pentru nemărginita milostivire a lui Dumnezeu. Eu mă recunoşteam pe mine foarte păcătos, dar în acelaşi timp, o nădejde fierbinte spre dragostea şi mila lui Dumnezeu cea mântuitoare, necontenit înaripa duhul meu. Lacrimile de umilinţă curgeau din ochii mei, iar ce simţea inima mea în acest timp, eu nici nu pot să descriu. Eu nu simţeam nevoie de mâncare, îmi venea greu când mă vizitau alţii. Eu eram fericit, rănit de dragostea către Domnul, doream să rămân chiar pentru veşnicie singur şi să sufăr – însă numai cu Domnul şi în dragostea faţă de El. Iată ce este iubirea de oameni şi ce face ea cu sufletul omului.

Un stareţ – ieroschimonah de la Sihăstria Optina

Sbornicul (pag. 488, 489)

Părintele Serafim Rose: „Perspectiva ortodoxă asupra lumii” (fragment)

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizata ca fiind răsfăţată, ghiftuită. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, drept un mic zeu sau o zeiţă în familie: toanele îi sunt ascultate, dorinţele împlinite; este înconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat şi crescut conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat să se dezvolte aşa cum tind dorinţele sale.

Este suficient ca el să spună „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca părinţii săi îndatoritori să i se plece în faţa-i şi să îl lase să facă precum doreşte. Poate aceasta nu se întâmplă tot timpul în fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă pe deplin acestei influenţe. Chiar dacă părinţii încearcă să îşi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Trebuie ca ei să ia în consideraţie acest lucru, atunci când îşi educă copilul.

Când un astfel de copil devine adult, se înconjoară, în mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa lui devine o căutare continuă după „distracţie” care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului al 19-lea sau în orice altă civilizaţie serioasă nu s-ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt.

Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice înţeles serios, încât un vizitator din orice ţară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ţinut de imbecili care şi-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luăm adesea în consideraţie, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o aşa cum este.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneraţia şi fascinaţia pentru sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, în care atât de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili să înfrunte ori să înţeleagă realitatea lumii ce îi înconjoară sau a problemelor din lăuntrul lor.

Apărut în „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu

Sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie

Asa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai sa fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru ca si spre folosul aproapelui El tot slavei Sale il atribuie, de aceea zice: “Tot ce ati facut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ati facut”. Deci sa nu aveti nici o indoiala ca Domnul va indeplini cererile voastre numai ca ele sa fie indreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul si indrumarea sufleteasca a aproapelui.

Insa chiar daca ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare chiar si pentru aceasta tot asa de grabnic ascultator este Domnul Dumnezeu si binevoieste sa indeplineasca cererea, numai sa vina din trebuinta si necesitate extrema fiindca Domnul pentru toti este bun si toate le da (…). Totusi de un lucru sa te pazesti, iubitorule de Dumnezeu: sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie.

Sfantul Serafim de Sarov
sursa: serafimdesarov.trei.ro

Despre invatarea smereniei

Pr. Nicholas Sakharov – Essex

Poate ca în interiorul nostru suntem mandri și poate ca întreaga noastră natura umana dorește sa aibă control și să fie impunatoare. Acesta este continutul nostru interior, pe care nu îl putem schimba. Dar sta în puterea noastră ca măcar din punct de vedere exterior sa acționăm în mod diferit. De aceea Sfintii Părinți au valorificat foarte mult virtutea trezviei.

Este foarte greu să-ți stapanesti impulsurile în interiorul tău, dar este mai ușor sa stapanesti manifestarea acestor impulsuri în exterior, și incetul cu incetul vei observa schimbarea. Atunci când începi să-ți detesti mândria personala, când constientizezi ca ești un rob al mandriei și ca mândria îți cauzeaza deznadejde, suferinta și diavol, atunci vei plânge din inima înaintea Celui care ne-a spus: „Invatati de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima”, iar noi crestinii ortodocsi avem privilegiul unic de a avea Sfânta Impartasanie.

Nu este doar o comemorare sau pomenire a lui Hristos. Impartasindu-ne cu sângele și trupul Sau, virtuțile Sale pătrund încet în viețile noastre. Oamenii spun adesea ca după ce se impartasesc, simt ca patimile lor se potolesc. Foarte mulți simt dragoste, simt pace, simt ca s-au schimbat, chiar pentru puțin timp. Le recomand oamenilor să-și mentina acest cult liturgic în viețile lor, astfel încât sângele lui Hristos să ne transmita și viața lui Hristos.

Arad, martie 2016

Sa faci o cartulie mica

Iubitul meu fiu, micutul meu copil, am inceput sa-ti scriu. Tu sa copiezi cele ce-ti scriu si sa mi le trimiti inapoi, ca sa stiu unde am ramas. Apoi sa faci o cartulie mica. Am sa-ti scriu lucruri minunate, pe care nu ai de unde sa le auzi din alta parte. Din inspiratia mea. Lucrare si vedere dumnezeiasca.

Ma apropii de moarte. Am fost prins tot de boala.

Dar nu ma opresc. Vreau sa fac ceva bun. Chiar daca imi va iesi sufletul, sa iasa cu multa lupta.

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2

Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii

Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie de Nissa o dă felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii și despre cum Își descoperă propria voie, de vreme ce El nu vorbește limba oamenilor.

La botezul lui Hristos în râul Iordan și la Schimbarea la Față s-a auzit glasul Tatălui Care Îl recomanda pe Hristos ca Fiu al Său iubit: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Sfântul Grigorie de Nissa tâlcuiește că de sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu”care îi învață pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Și ceea ce este important este faptul că glasul acesta a primit chip de la Dumnezeu în aer, ”ca să priceapă cei ce auzeau, și a fost exprimat în felul obișnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea”, ”având ca scop mântuirea celor ce auzeau, în acest chip a articulat Dumnezeu cuvântul în aer”.

Dumnezeu le vorbește oamenilor în alte chipuri, nu prin cuvinte, iar oamenii pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele lui Dumnezeu scrise de Prooroci ”sunt indicații ale voii dumnezeiești, care luminează facultatea rațională conducătoare curată a Sfinților, la fiecare în funcție de înălțimea duhovnicească a celor părtași Harului”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu cuvintele pe care le-a descoperit ascultătorilor săi, tocmai pentru că ascultătorii săi se aflau la o vârstă copilărească în înțelegerea celor duhovnicești și aveau nevoie să fie călăuziți în cunoașterea lui Dumnezeu, ”să le fie reprezentată cu claritate dumnezeiasca voie”, ca să îi facă astfel supuși acestei voi dumnezeiești prin credibilitatea celui care i-a dat glas. Când Moise Îl înfățișează în cartea Facerii pe Dumnezeu spunând ”să fie cuvântul” sau ”să se alcătuiască cuvântul”, în fapt denumește mișcarea voii dumnezeiești care a luat ipostas în creație, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură este numit glas elanul minții (nous).

Acest lucru se vede și din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-și folosească glasul, și Dumnezeu i-a răspuns: ”ce strigi la Mine?”. Așadar, s-a numit glas și ”gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înțelesul ascuns al inimii”. În acest chip tainic și Moise a înțeles ”dumnezeiasca voie”, așa cum putea el să o exprime și așa cum puteam noi să o auzim. Și scrie Sfântul Grigorie: ”și ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute și obișnuite și folosea drept cuvinte înseși lucrările Sale”.

Dumnezeu descoperă voia Sa Proorocilor într-alt chip, de negrăit, și fiecare Prooroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele și înțelesurile și reprezentările sale. În acest chip se transmite cuvântul revelat de la Dumnezeu la Prooroc și de la Prooroc la popor.

Așadar, Dumnezeu nu are o limbă aparte, nu există limbi sfinte și cuvinte dumnezeiești, ci Dumnezeu Își descoperă voia în inima fiecărui Proroc și acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei limbi, prin nuanțele ei subtile, ajută la mai buna punere în lucrare a voii lui Dumnezeu. Însă comunicarea personală cu Dumnezeu prin om și a omului cu Dumnezeu se împlinește în chip tainic înlăuntrul ființei sale, care depășește cuvintele și înțelesurile create.

Așadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învățat pe oameni o limbă aparte, care se numește sfântă, ci arată și descoperă voia Sa într-un chip aparte și omul în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Însă toți oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la ”numele” lui Hristos care este ”mai presus de orice nume” și care este lucrarea-energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt, și ”să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11).

Hristos va fi slăvit în toate limbile.

IPS Ierotheos Vlachos

Sursa: pemptousia.ro

Deznădejdea – culmea păcatelor

Cel mai greu păcat este deznădejdea. Acest păcat defaimă Sângele atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos, respinge atotputernicia Lui, respinge mântuirea dăruită de El, arată că în suflet domneau nădejdea în sine și trufia, că era străin de credință și de smerenie. Mai mult decât orice alte păcate, ca de o otravă ucigașă, ca de o fiară cumplită, trebuie să ne păzim de deznădejde.

Aceasta, ajunsă la deplinătate, se arată de obicei prin sinucidere sau prin fapte care sunt totuna cu sinuciderea. Păcatului sinuciderii îi urmează ca gravitate păcatele de moarte, cum ar fi omorul, precurvia, erezia și celelalte de aceeași teapă. Cel ce rămâne în ele este socotit mort cu sufletul, nu e îngăduit de rânduielile Sfintei Biserici la împărtășirea Sfintelor lui Dumnezeu Taine, să ia parte la sfintele slujbe.

Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu

sursa: doxologia.ro

Dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos

Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă. Năvăleşte asupra voastră răul? Voi dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos. Rugaţi-vă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Ştie El cum să vă miluiască, în ce chip. Şi când vă umpleţi de bine, nu vă mai întoarceţi spre rău. Deveniţi, prin harul lui Dumnezeu, buni. Unde să mai afle răul loc atunci? Se risipeşte!

Toate sunt cu putinţă împreună cu Hristos. Unde sunt osteneala şi strădania de a te face bun? Lucrurile sunt simple. Chemaţi-L pe Dumnezeu şi El va preface totul spre bine. Dacă-I daţi Lui inima voastră, nu va rămâne loc pentru celelalte. Când vă veţi îmbrăca în Hristos, nu veţi mai face nici o strădanie pentru virtute, căci v-o va da El. Vă apucă frica şi dezamăgirea? Întoarceţi-vă către Hristos. Iubiţi-L simplu, smerit, fără pretenţii, şi vă va izbăvi El Însuşi. Să vă întoarceţi la Hristos şi să spuneţi cu smerenie şi nădejde, ca şi Apostolul Pavel: Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Rom. 7, 24). Vă veţi mişca, deci, către Hristos, iar El va veni îndată. Îndată va lucra harul Său.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

sursa: doxologia.ro

Nadejdea si increderea in Dumnezeu

Desi e atat de necesar pentru razboiul nevazut sa nu ne incredem in noi insine, cum am spus, totusi, daca disperam, adica daca n-avem nici cea mai mica incredere in noi insine, e sigur ca ori vom dezerta din lupta, ori vom fi invinsi de vrajmasi. De aceea, in legatura cu completa renuntare la noi insine, e necesar sa avem si o perfecta nadejde si incredere in Dumnezeu, sperand sa primim numai de la El orice lucru bun, orice ajutor si orice izbanda.

Fiindca, dupa cum de la noi, care nu suntem nimic, nu asteptam nimic, din care cauza nu ne incredem deloc in noi, tot astfel ne vom bucura fara frica fata de Dumnezeu pentru orice victorie, indata ce am inarmat inima noastra cu o nadejde vie intr-Insul, ca sa primim ajutorul Lui, dupa cuvantul psalmistului: „Nu intoarce fata Ta de la mine si nu lepada cu manie pe sluga Ta, Tu esti ajutorul meu, nu ma lasa si nu ma parasi, Dumnezeul mantuirii mele” .

Dar aceasta nadejde si acest ajutor pot fi dobandite in chip hotarat. Patru sunt motivele:

  • Fiindca le cerem de la un Dumnezeu, Care fiind atotputemic, ne poate da orice doreste El si deci ne poate ajuta oricand.
  • Pentru ca le cerem de la un Dumnezeu cu intelepciunea si stiinta nemasurata. Care cunoaste toate, fie si cele ale celei mai inalte desavarsiri si prin urmare stie ceea ce este necesar mantuirii noastre.
  • Fiindca cerem acest ajutor de la un Dumnezeu nemasurat de bun, cu o dragoste negraita, totdeauna gata a ne ajuta din ceas in ceas si din moment in moment, pentru victoria duhovniceasca si deplina asupra noastra indata ce alergam in bratele Lui cu nadejde tare si neclintita.Si cum e posibil ca, Bunul nostru Pastor, Cel ce treizeci si trei de ani a alergat cautand oaia pierduta, cu o asa de mare perseverenta, Cel ce a batut drumurile cu atata oboseala, Cel ce Si-a varsat tot Sangele Sau si Si-a dat viata, – cum e posibil, zic acum, ca oaia insasi sa-l urmeze si sa strige cu mare dorinta dupa El s-o mantuiasca, iar El sa nu-si intoarca ochii la ea? Cum sa n-o ia si sa n-o puna pe dumnezeestii Sai umeri, facand un ospat cu toti ingerii din Ceruri?
  • A patra cale de a agonisi aceasta nadejde in Dumnezeu si-n ajutorul Lui, e sa ne ducem cu gandul la istorisirile sfintelor Scripturi, unde sunt multe fapte expuse, ca oricine nadajduieste in Dumnezeu nu ramane niciodata rusinat si neajutat.

Inarmeaza-te, frate, cu aceste patru arme, incepe lucrul si lupta ca sa biruiesti. Fii sigur ca atunci vei dobandi nu numai toata nadejdea in Dumnezeu, ci si neincrederea in tine.

Sf. Nicodim Aghioritul – Războiul nevăzut

Ce sunt proorociile şi de ce nu sunt clare în privinţa timpului?

Pentru credincioşi, proorocia nu are mare însemnătate, pentru că aceasta nu ne înştiinţează despre ceva nou pe care ar trebui să-l aflăm. Noi mergem „prin credinţă”, iar nu „prin vedere”. Aşadar, nu avem nevoie de informaţii despre cele ce se vor întâmpla în viitor, de vreme ce ne vor deveni cunoscute, iar noi le vom aştepta cu nădejde.

Prin proorocie Dumnezeu ne aduce la cunoştinţă că rămâne „credincios întru toate cuvintele Sale” (Psalmi 144, 13) şi ne întăreşte răbdarea prin aceea că ne descoperă în chip practic că rămâne întotdeauna cu noi. Valoarea cea mai însemnată o au proorociile care se referă la arătarea lui Dumnezeu Cuvântul şi care descoperă că El este unicul Restaurator şi Mântuitor al lumii, şi în special al omului, care s-a prăbuşit în stricăciune.

Aceasta a fost esenţa dorului şi a interesului nostru şi s-a realizat atunci când a venit „plinirea vremii”, precum Cuvântul însuşi a prevestit şi a pus în lucrare. Restul proorociilor pe care le descriu Sfintele Scripturi, dar şi Părinţii Bisericii, „mişcaţi de Duhului Sfânt”, au drept scop întărirea oamenilor în credinţă şi grăiesc mai dinainte cele ce li se vor întâmpla, lucru care, aşa cum am spus, dovedeşte că pronia lui Dumnezeu rămâne împreună cu noi.

Proorociile de obicei nu se fac temporal cunoscute, pentru ca să nu fie siluită libertatea omului. Dumnezeu poate să mântuiască întreaga lume automat şi în dar –oricum mântuirea în dar este–, însă Elnu face aceasta, pentru ca omul să arate el însuşi ce alege. Prin voia sa, omul a refuzat voia dumnezeiască şi astfel a avut loc căderea. Acum trebuie să se facă vădită în chip voit intenţia omului, şi nu să se supună din pricina fricii sau a siluirii. Proorocia este mărturia faptului că toate sunt guvernate de pronia dumnezeiască. Ea ne trezeşte conştiinţa, ca să ţinem credinţa şi mărturisirea noastră în chip drept.

Proorocia nu schimbă nimic din atotcuprinzătoarea pronie a lui Dumnezeu, ci îl deşteaptă pe om care neîncetat îşi neglijează îndatorirea şi care, dacă va continua astfel, II va obliga pe Dumnezeu să aplice pedeapsa întâmplărilor ce slujesc la îndreptare, care sunt ispitele neaşteptate (fără de voie), „necazurile pedagogice”, aşa cum am dezvoltat tema în prima secţiune a cărţii noastre.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Sursa: pemptousia.ro