Arhiva categoriei: Versuri

Fiul risipitor

Deasupra zărilor celeste
stătea al veacurilor Întemeietor,
însetat iertării
și-n stele-nveșmântat.
La marginea genunii,
cu roșcove de lacrimi,
îmi cercetam voința de-a mai fi.
Și mi-am venit în sine:
Argat, mi-am zis, să-mi domolească
foamea, să-mi încălzească frigul
ce-mi tremura faptura.
Mă aștepta…
Eu, cu turmele înfipte-n mine,
dar El mă aștepta!
Veșminte și inel și-o cină-mbelșugată
filia ruptă o-nădeau;
Cerul cu îngerii-ntoarcerea sărbătoreau,
iar Tatăl se odihnea-n
miresme de Lumină.

Petru J. // Arad, 20 ian. 2017

Devenirea din nimic

Punctul inițial era întuneric al nimicului
și nimic al întunericului, negând existența.
„Să fie lumină!” și-o devenire fără
margini din Necreat a răsărit,
iar lumina dispersată, ne-ngrădită,
a patra zi în sori și-n galaxii s-a concentrat.
Nu despre zilele-lumină astronomice, Moise,
în prorocirea-i vederii-napoi, ne povestește,
ci despre zilele Luminii Necreate
pe care mintea nu le poate desluși.
Prorocia e taină pân-la împlinire
sau până la a stiințelor descoperire.
Prin Adam, virtual, am apărut și noi
în Lumea ce nouă ne-a fost dată,
iar după cădere, o făgăduință am primit.
Adâncul pe adânc chema,
făgăduința împlinind-o:
Lumina Lumii concentratu-S-a-n
Pururea Fecioara Preacurată,
iar omul-Adam s-a mântuit.

Petru J. // Arad, 17.01.2017

Mână la adânc!

„Mână la adânc!” o Voce îmi grăia
când doar iluzii pescuiam în marea vieții.
Îmi îmbunătățeam echipamentele
navale și de pescuit,
ne-nțelegând îndemnul veșniciei.
Furtunile cu fulgere de vorbe ce inimi
săgetau și noianul de învolburate valuri
ale destinelor zdrobite de stâncile
trufiei mi-au amintit îndemnul
ce nu-l înțelesesem.
Belșugul ce-a venit, se însoțea cu teama
neputinței, dar fiind chemat, răspuns-am
„da” cu bucurie.
M-am îndoit pe valurile
ce-au urmat, doar pân-am auzit:
„De vrei să scapi de Nero, în locul tău
a doua oară Mă voi răstigni!”

Petru J. // Arad, 10.01.2017

Pasărea sculptată

Ploaia de aripi rodind pustia athonită
înmugurea semințele virtuții,
prin Pronie plantate de Colibașul Ioan,
în inima sfințeniei – ce va urma.
În sălașul fraților sihaștri,
din iubire făurit,
Porfirie creștea întru strădanie, învăluit de
strălucirea-i îngerească și de măiestria ce
rucodelie în suflet și în lemn sculpta.
În Liturghia după Liturghie, a dimineților
de taină, slăvea a zorilor
chemare, însoțit de triluri de privighetori.
Tinerețea-i privea prin stâncă zările
de dincolo de-ntunecimea cărnii, și-o
prea frumoasă pasăre, din el ivită,
ar fi zburat
dacă blagoslovenie ar fi avut.
Ea a fost sacrificată,
spre-a lui Porfirie
sfințenie de-apoi.

Petru J. // Arad, 9.01.2017

Cugetare

Distanța dintre mine și Cer
este măsurată de Cruce.
Primind viața din Viață,
am primit și Crucea;
cuiele sunt la liber.

/jp

Emaus

Mergeau pe calea spre Emaus,
apăsați de sfâșietoarea povară.
Își vorbeau tristețea, iar inimile lor
vibrau de durerea soarelui
– ce își închisese ochii
spre a nu vedea oroarea –
și a pământului – cutremurat
de plânsu-i cu suspine.
Din urmă îi ajunse un Străin,
iar Luca și Cleopa ascultându-L,
inimile arzându-le-și simțeau.
Spre seară, când în Emaus, la cină
L-au chemat, „El se făcea” că
merge mai departe, dar după
frângere, când ochii cei tinuți li s-au
deschis, Hristos a dispărut:
Intrase în inimile lor.

Petru J. // Arad, 7.01.2017

Întrebare de iubire

Perpetuarea stării de incertitudine
și vacarmul celor ce-I doreau
crucificarea, urând Dragostea,
amplificau disperarea și frica
ulterioare cântului de cocoș…
Îmi simt
toate celulele făpturii
tremurând după fiecare trădare-mi,
în așteptarea întrebării:
„Mă iubești tu pe Mine?”
Ce voi răspunde fără să mint?
Doamne, încălzește-mi
inima cu Dragostea Ta,
să Te iubesc cu Dragoste Adevărată,
nu cu a mea, falsă și egoistă!
Vreau a răspunde
ca Petru.

Petru J. // Arad, 6.01.2017

Tabor

Numai cei trei au fost aleși
ca stâlpi de mărturie; urcau, dar
nu știau minunea ce-o să vie.
Trăi-vor ce nu s-a mai văzut sub
soare, Lumina necreată
orbindu-i la Schimbare.
Taina de Slavă vânată de
pigmeii farisei (trecută și prin mine
de negrăita Milă),
întrecea necredința clevetirii
minus trei.
Uriașii cei doi priveau
a Domnului străluminare;
ucenicii, cu fața la pământ, căutau
a ochilor scăpare.
Florile, cu trei petale sus
și trei mai jos, sunt semnele Taborului
lăsate de Hristos.
Ce tare îmi doream, -nainte
de trezire, s-ajut și eu
a corturilor construire…!

Petru J. // Arad, 5.01.2017

Aștepta sprijinit

Aștepta… sprijinit de cruce. Își freca
mâinile ruginite de toamna
ce-i cutremurase trecutul
atâtor vise spulberate.
Îmi povestea cu blând glas
de om bătrân și sărman:

„Incepusem să urc muntele vieții și
rămăsesem agățat pe stânca neputinței,
cu ochii durerii atârnând în vid.
Ființa, vlăguită, îmi brăzda sufletul
cu frigul lacrimilor de mormânt.
Prăbușirea în haos era iminentă…
Am strigat: ‘Doamne, ajută-mi!’
Îmi văzuse inima înfrântă,
mi-a întins Mâna
și m-a ridicat.
Acum sunt sărac…”

Eu îl vedeam smerit și fericit.

Petru J. // Arad, 4.01.2017

Nu mai suferí!

„Nu mai suferí, suflete! Îndrăznește!”
„N-am curajul necesar” – a fost replica
mea în dialogul interior.
Eram surprins de discuția-mi lăuntrică.
Mă crezusem singur…
Nu mai știam cine sunt și cu cine vorbesc:
– poate îmi vorbea inima,
– poate îmi vorbea conștiința,
– poate că eu eram rațiunea…
Cine se milostivea de sufletul meu?
Cine-mi știa apăsarea?

Cândva am aflat:
Conștiința înseamnă a ști împreună cu cineva,
iar „Cineva” știe întotdeauna mai bine ca mine.
Îmi vorbea Tatăl.

Petru J. // Arad, 3.01.2017