Arhiva categoriei: Duhovnicesti

„Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui”

Nu trebuie sa judecam pe nimeni, chiar daca l-am vedea cu proprii nostri ochi gresind sau petrecând în continua încalcare a poruncilor lui Dumnezeu, dupa cum spune Sfânta Scriptura: „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati” (Matei 7,1). „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea.” (Rom. 14,4). Cu mult mai bine este sa ne amintim de cuvintele apostolului: „Cui i se pare ca sta sa ia seama sa nu cada” (I Cor. 10, 12), fiindca nu se stie câta vreme vom putea ramâne în fapta cea buna, dupa cum spune prorocul cel instruit din propria sa experienta:

„Iar eu am zis întru îndestularea mea: „Nu mă voi clătina în veac!” Doamne, întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere; dar când ţi-ai întors faţa Ta, eu m-am tulburat.” (Ps. 29, 6-7). Domnul ne-a poruncit sa purtam dusmanie doar împotriva sarpelui, adica împotrica aceluia care dintru început a înselat pe om si l-a izgonit din rai, împotriva diavolului. Ne-a poruncit sa purtam dusmanie împotriva duhurilor celor necurate ale desfrânarii si a tuturor faptelor rusinoase, care seamana în cugete necurate si întinate.

Sfantul Serafim de Sarov

sursa: serafimdesarov.trei.ro

Prin pocăinţă totul se repară

Dacă te loveşte o nenorocire, nu te lăsa abătut, ci adu-ţi aminte că Domnul se uită la tine cu milă şi nu primi gândul: „Oare se va mai uita Domnul la mine când eu îl întristez?”, pentru că Domnul este prin fire milă, ci întoarce-te cu credinţă la Dumnezeu şi spune ca şi fiul cel risipitor din Evanghelie: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” [Lc 15, 21], şi vei vedea atunci cât eşti de drag Tatălui şi în sufletul tău va fi atunci o negrăită bucurie.

Oamenii nu învaţă smerenia şi pentru mândria lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi de aceea lumea întreagă suferă. Dar dacă oamenii ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de milostiv, smerit şi blând este, într-un singur ceas s-ar schimba faţa întregii lumi şi în toţi şi în toate ar fi o mare bucurie şi iubire. Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocăinţa şi prin pocăinţă totul se repară. Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcatelor; pentru pocăinţă vine harul Duhului Sfânt, şi astfel cunoaştem pe Domnul.

Dacă cineva a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa.

Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei

Regulile războiului lăuntric

Respingerea gândului de la prima lui arătare, adică de la atac (momeala) care nu e produsul nostru ci al Satanei. Aceasta înseamnă a păzi capul șarpelui. Atacul pare la început nevinovat: e gândul sau închipuirea unui lucru sensibil. Întâi e trimis porumbelul, ca pe urmele lui să se furișeze șarpele. Deci nu trebuie deosebit între gând bun și rău ci omul trebuie să le respingă pe toate, mai ales daca e incepător. La această respingere a gândului de la prima apariție rolul principal îl are atenția.

Dacă totuși gândul a pătruns în minte, trebuie luptat cu el cu ajutorul împotrivirii; aceasta trebuie să zdrobească capul șarpelui.

Atenția și împotrivirea trebuiesc însă unite cu rugăciunea neîncetată pentru a putea obține biruința. Dar pentru că diavolul se poate travesti în înger al luminii, amestecând gânduri la început bune în rugăciunea noastră, ca mai apoi să ne împrăștie mintea, este necesar ca rugăciunea că constea într-un singur gând – cel al lui Iisus. Aceasta este rugăciunea lui Iisus. Ea trebuie să devină obișnuită ca respirația, ”lipită de respirație” – după formularea Sf. Ioan Scărarul. Cu numele lui Iisus putem zdrobi pruncii babilonești, adică gândurile născute de Satana în noi.

După ce am început să viețuim cu atenție la minte, dacă împreunăm smerenia cu trezvia și însoțim rugăciunea cu impotrivirea, vom merge bine pe drumul cugetării, infrumusețând, măturând, împodobind și curățind casa inimii noastre de răutate, călăuziți de numele cel sfânt și închinat al lui Iisus Hristos, ca de un sfeșnic de lumină. Dacă ne vom încrede însă numai in atenția sau trezvia noastră, repede vom cădea răsturnându-ne, fiind împinși de vrăjmași, și ne vor răpune viclenii și înșelătorii; și tot mai mult ne vom prinde mrejele gândurilor rele, ba chiar vom fi sfâșiați cu ușurință de către ei, neavând ca suliță puternică numele lui Iisus Hristos.

Sfântul Isihie Sinaitul – Cuvinte despre împotrivire și rugăciune – Filocalia vol. 4

Dar harul se retrage iarăşi, coborînd o treaptă

Socoteşte, zice, cele ale harului astfel: închipuieşte-ţi că ai urcat la treapta a douăsprezecea a desă­vârşirii. Căci se  întîmplă uneori că se poate ajunge şi la această măsură. Dar harul se retrage iarăşi, şi coborînd o treaptă, rămîne aşa-zicînd pe a unsprezecea. I s-au arătat o vreme omului acele lucruri minunate a căror experienţă a făcut-o. Dacă i-ar rămîne acestea mereu în acelaşi fel, nu ar putea să poarte iconomia şi greu­tatea cuvîntului. N-ar putea să asculte, sau să grăiască, sau să se îngrijească despre vreun lucru, fie el cît de mic. Ar sta numai într-un colţ, pironit, răpit şi îmbătat.
De aceea nici nu i s-a dat lui măsura desăvârşită, ca să aibă vreme să se ocupe şi cu îngrijirea fraţilor şi cu slujba cuvîntului.

Sf. Simeon Metafrastul Filocalia vol.5, Cuvantul 93

„cand iti faci rugaciunea – inaintea lui Dumnezeu stai si cu Insusi Dumnezeu graiesti”

Inca ne spunea noua si aceasta, zicand: intr-una din zile, ne citeam noi pravila dupa obicei impreuna cu batranul meu, si citind eu psalmii, am gresit si am sarit un cuvant dintr-un psalm si n-am priceput. Dupa ce am savarsit slujba, mi-a zis batranul: eu, fiule, cand imi fac pravila si rugaciunea, atunci mi se pare ca arde foc sub mine si nu poate sa umble mintea si gandul meu incoace si incolo. Tie unde iti era mintea si gandul tau cand citeai psalmii, de ai trecut un cuvant din psalmi? Nu stii, ca in vremea cand iti faci rugaciunea inaintea lui Dumnezeu stai si cu Insusi Dumnezeu graiesti?

Patericul egiptean

Arhimandritul Sofronie Saharov şi Lumina necreată

Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.

În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.

sursa: rafailnoica.wordpress.com

„intrerupere a rugaciunii”

Acum sa va explic ce inseamna expresia ” intrerupere a rugaciunii „, atunci cand harul se inmulteste in om. Harul faptuirii este ca transparenta stelelor, cel al luminarii ca luna plina, iar cel al vederii dumnezeiesti al desavarsirii, ca soarele de amiaza strabatand orizontul. In aceste trei categorii au impartit Parintii petrecerea cea duhovniceasca. Deci, cand harul se inmulteste in om si acesta cunoaste toate cele scrise, ajunge, asa cum am spus, la o mare simplitate.

Mintea lui se largeste, dobandind o mare cuprindere. Si asa cum ai gustat din picatura aceea de har, care ti-a adus bucurie multa si desfatare sufleteasca, la fel vine iarasi, cand mintea sta la rugaciune. Dar mult, ca suflare lina, ca boare bine mirositoare, si se revarsa in tot trupul. Atunci rugaciunea se intrerupe. Inceteaza madularele orice miscare. Numai mintea vede in lumina cea neapropiata. Atunci se uneste omul cu Dumnezeu. Omul nu mai poate sa se distinga pe sine, precum fierul inrosit. Inainte de a fi introdus in foc, el se numeste fier.

Cand se aprinde si se inroseste, devine una cu focul. Sau ca ceara, care atunci cand se apropie de foc se topeste si se transforma in foc si nu poate sa-si mai pastreze firea sa. Numai dupa ce trece vederea dumnezeiasca (theoria), omul revine iarasi la firea sa. In timpul vederii celei dumnezeiesti este altceva, pentru ca isi trage izvorul din altceva. Se uneste intru totul cu Dumnezeu. Nu mai simte nici ca are trup si nici chilie. Este ca un meteorit. Urca la cer fara trup ! Cu adevarat mare este taina aceasta. Deoarece omul vede ceea ce limba nu poate sa spuna.

Si dupa ce trece aceasta vedere dumnezeiasca, se afla intr-o stare de asa smerenie incat plange ca un copil mic, mirandu-se cum de ii daruieste astfel de bunuri Domnul, din moment ce el insusi nu face nimic bun. Ajunge la o asemenea cunostinta de sine, incat daca il intrebi, crede cu adevarat ca este cel mai sarac si ca este nevrednic de aceasta viata. Si cu cat gandeste mai mult in acest fel, cu atat primeste mai mult din partea lui Dumnezeu. „Ajunge”, striga atunci la Dumnezeu. Si harul inca se mai inmulteste. Devine fiu al Imparatului.

Gheron Iosif „Marturii din viata monahala”

Pacatul este asemenea unui cui batut

Sfintii Parinti marturisesc ca pacatul este asemenea unui cui pe care cineva il bate intr-un lemn tare. Daca l-a batut putin, il va scoate mai usor. Iar daca l-a batut mai mult, cu anevoie si cu mare greutate il mai poate scoate. Deci, nimeni sa nu se insele crezand ca daca nu a parasit azi pacatul, cu care s-a obisnuit sau s-a deprins, il va parasi mai tarziu. Cu cat se invecheste pacatul in noi, cu atat mai greu il vom scoate mai tarziu.

crestinortodox.ro