Arhiva categoriei: Duhovnicesti

Marian Moise – Acatiste mp3

[mp3] 00 Acatistul Sf Martiri Brancoveni.mp3 57.9 MB 2010-Feb-24
[mp3] 01 Acatist de multumire -Slava Lui Dumnezeu pentru toate.mp3    55.1 MB 2010-Feb-24
[mp3] 01 Acatistul Sf Cuvioase Parascheva.mp3 57.6 MB 2010-Feb-24
[mp3] 02 Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos.mp3 56.4 MB 2010-Feb-24
[mp3] 02 Acatistul Sf Mucenici Epictet si Astion.mp3 58.5 MB 2010-Feb-24
[mp3] 03 Acatistul Sfantului Acoperamant al Maicii Domnului.mp3 57.9 MB 2010-Feb-24
[mp3] 04 Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.mp3 56.0 MB 2010-Feb-24
[mp3] 04 Acatistul Sf Mare Mucenic Mina.mp3 56.5 MB 2010-Feb-24
[mp3] 05 Acatistul Sf Cuvios Stelian.mp3 45.5 MB 2010-Feb-24
[mp3] 05 Acatistul Sf Ierarh Calinic de la Cernica.mp3 58.7 MB 2010-Feb-24
[mp3] 06 Acatistul Sf Ioan Iacob hozevitul.mp3 58.0 MB 2010-Feb-24
[mp3] 06 Acatistul Sf Iosif Marturisitorul.mp3 60.1 MB 2010-Feb-24
[mp3] 07 Acatistul Sf Mare Mucenite Ecaterina.mp3 60.9 MB 2010-Feb-24
[mp3] 07 Acatistul Sf Mare Mucenite Varvara.mp3 67.5 MB 2010-Feb-24
[mp3] 08 Acatistul Sf Antonie de la Iezerul-Valcea.mp3 63.4 MB 2010-Feb-24
[mp3] 08 Acatistul Sf Ioan Rusul.mp3 68.8 MB 2010-Feb-24
[mp3] 09 Acatistul Sf Cuv Dimitrie Basarabov.mp3 46.2 MB 2010-Feb-24
[mp3] 09 Acatistul Sf Mucenici de la Niculitel.mp3 54.7 MB 2010-Feb-24
[mp3] 10 Acatistul Sf Gherasim de la Iordan.mp3 56.5 MB 2010-Feb-24
[mp3] 10 Acatistul Sf Mare Mucenic Fanurie.mp3 55.7 MB 2010-Feb-24
[mp3] 11 Acatistul Sf Alexie -omul Lui Dumnezeu.mp3 56.0 MB 2010-Feb-24
[mp3] 11 Acatistul Sf Ierarh Nicolae.mp3 50.3 MB 2010-Feb-24
[mp3] 12 Acatist catre Dumnezeu Tatal pentru cei adormiti.mp3 55.2 MB 2010-Feb-24
[mp3] 12 Acatistul Sf Ierarh Nectarie.mp3 60.1 MB 2010-Feb-24
[mp3] Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu.mp3 76.0 MB 2010-Feb-24
[mp3] Acatistul Sfantului Antonie cel Mare.mp3 47.8 MB 2010-Feb-24
[mp3] Acatistul Sfantului Vasile cel Mare.mp3 68.7 MB 2010-Feb-24
[mp3] Acatistul Sfintilor Romani din inchisori – Marian Moise.mp3 48.3 MB 2010-Feb-24

sursa: arhiva-ortodoxa

Dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos

Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi răul. Să priviţi către Hristos, iar El vă va mântui. În loc să staţi în afara uşii şi să alungaţi răul, mai bine dispreţuiţi-l, nebăgându-l în seamă. Năvăleşte asupra voastră răul? Voi dăruiţi-vă toată puterea lăuntrică binelui, adică lui Hristos. Rugaţi-vă: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Ştie El cum să vă miluiască, în ce chip. Şi când vă umpleţi de bine, nu vă mai întoarceţi spre rău. Deveniţi, prin harul lui Dumnezeu, buni. Unde să mai afle răul loc atunci? Se risipeşte!

Toate sunt cu putinţă împreună cu Hristos. Unde sunt osteneala şi strădania de a te face bun? Lucrurile sunt simple. Chemaţi-L pe Dumnezeu şi El va preface totul spre bine. Dacă-I daţi Lui inima voastră, nu va rămâne loc pentru celelalte. Când vă veţi îmbrăca în Hristos, nu veţi mai face nici o strădanie pentru virtute, căci v-o va da El. Vă apucă frica şi dezamăgirea? Întoarceţi-vă către Hristos. Iubiţi-L simplu, smerit, fără pretenţii, şi vă va izbăvi El Însuşi. Să vă întoarceţi la Hristos şi să spuneţi cu smerenie şi nădejde, ca şi Apostolul Pavel: Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Rom. 7, 24). Vă veţi mişca, deci, către Hristos, iar El va veni îndată. Îndată va lucra harul Său.

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele

sursa: doxologia.ro

Multe sunt necazurile drepților

Împotriva luptei şi a nevoinţei lăuntrice se pun întotdeauna piedici şi greutăţi din afară. Voi nu sunteţi din lume – spune și Domnul – Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea vă urăşte. În lume veţi suferi. Şi, cu siguranţă, multe sunt suferinţele drepţilor.

Oricine ar fi, puternic sau neputincios, dacă va începe să împlinească voia lui Dumnezeu, din inimă curată, fară a căuta să placă oamenilor, ci ţintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor apărea duşmăniri, nevoi şi necazuri.

De aceea, toţi sfinţii – şi cu deosebire Isaac Sirul – consideră suferinţele ca semne deosebite ale virtuţii şi ale tuturor faptelor sufleteşti cu adevărat bune. Astfel încât, dacă faci un bine adevărat, te aşteaptă cu siguranţă suferinţa.

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică

In schimbul harului, Dumnezeu iti trimite ispita

Ceri har de la Dumnezeu ? In schimbul harului iti trimite ispita. Nu rezisti luptei, cazi ? Nu-ti mai da adaos de har. Iarasi ceri ? Iarasi ispita. Iarasi infrangere ? Iarasi vei fi lipsit. Trebuie, deci, sa biruiesti. Opune rezistenta ispitei pana la moarte. Pana cazi ca si mort nu parasi lupta, si atunci striga de jos : ” Iisuse preadulce ! Nu te voi parasi. Raman nedespartit de Tine si pentru dragostea Ta imi dau sufletul pe campul de lupta ” . Si deodata se va arata pe campul de lupta Iisus si iti va spune : ” Sunt aici. Incinge-ti mijlocul tau si urmeaza-Mi Mie ! ” Tu, plin de lumina si de bucurie : ” Vai mie, jalnicul ! Vai mie nevrednicului si netrebnicului ! Auzul Tau am auzit mai intai, acum Te vad cu ochii mei ” Atunci te umpli de dragoste dumnezeiasca si arde sufletul tau ca si cel al lui Cleopa. Si in vreme de ispita nu mai parasesti imbracamintea pentru a fugi gol, ci ai sa rabzi in necazuri, gandind : asa cum a trecut o ispita si inca una, asa va trece si cea de acum.
[…]
De aceea, nu trebuie sa te indoiesti. Nu te teme de ispite. Chiar daca vei cadea de multe ori, scoala-te! Nu-ti pierde calmul tau. Nu deznadajdui. Sunt nori care vor trece.

Cuv. Gheron Iosif

Sf. Nectarie: „Chipul celui ce crede în Hristos”

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic. Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale.

El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti.

Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.

Sf. Nectarie de Eghina

Sf. Ignatie Briancianinov: “Fărâmiturile ospăţului”

Viaţa pustnicească trebuie precedată de vieţuirea în mânăstire

Un începător nu poate suporta o activitate exclusiv spirituală. Prin activitatea spirituală noi intrăm în lumea spiritelor; de aceea călugării experimentaţi se retrag în singurătate. În lumea duhurilor, mai întâi spiritele căzute vin în întâmpinarea creştinului, căci prin sufletul lui, în virtutea căderii, le aparţine acestora. Trebuie urmărită buna orientare a voii libere refuzând orice târguiala cu spiritele căzute şi acceptând comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care ni s-a acordat gratuit prin Mântuitorul.

Spiritele căzute îl strivesc fără dificultate pe cel ce intră în luptă cu ele fără a avea o experienţă şi o pregătire necesară, împlinirea poruncilor în sânul unei comunităţi îi aduc celui ce le practică o cunoştinţă experimentală, clară şi detaliată, a naturii umane în condiţia sa căzută şi a îngerilor căzuţi. Căci, ca urmare a căderii, omenirea a intrat în legătură cu îngerii căzuţi şi a fost situată dimpreună cu ei în categoria creaturilor condamnate, vrăjmaşe lui Dumnezeu, şi hărăzite a fi înghiţite în temniţele iadului.

Sfinţii părinţi afirmă: “cine vrea cu adevărat să fie mântuit trebuie să trăiască mai întâi în obşte, îndurând jigniri, lipsuri şi umilinţe, eliberându-se de stăpânirea simţurilor sale. Numai atunci se poate retrage într-o totală isihie, cum ne-a arătat în viaţa Sa Domnul nostru Iisus Hristos; căci El după ce le-a îndurat pe toate acestea S-a suit pe Cruce, act ce semnifică mortificarea cărnii şi a patimilor şi punctează intrarea într-o pace sfântă şi deplină (Varsanufie şi Ioan de Gaza).

Poţi fi sigur că vei progresa oriunde, fie într-o mănăstire de obşte, fie într-o mănăstire de sine, cu condiţia să te consacri studiului şi împlinirii poruncilor Evangheliei. Altfel, oriunde ai fi, vei rămâne fără progres şi exclus de la cunoaşterea duhovnicească; peste tot vei ajunge la o stare de orbire şi de dezordine morală, dacă vei neglija studierea şi împlinirea poruncilor.

sursa: arhiva-ortodoxa.info

Neincrederea de sine si speranta in Dumnezeu

Cum poate cineva sa stie ca lucreaza cu neincrederea de sine ori cu perfecta speranta in Dumnezeu?

Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intampla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu.

Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajduieste in Dumnezeu, cand se intampla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult. El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu. Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dumnezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui.

Sunt oameni care par virtuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea. Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul. De la dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insisi cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintei.

Sf. Nicodim Aghioritul – Războiul nevăzut

„omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi se numeşte lăuntric”

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului: Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta.

Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile, şi mintea, şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are – şi chiar numai pe una – acela e în afară.
[…]
…în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă, petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea. în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Filocalia, Ed. 2, vol. 5, pag. 289 – 293