Cand m-am plans parintelui duhovnic despre faptul ca ma simt singur in rugaciune, ca simt o greutate si, uneori, prefer sa citesc sau sa fac alt lucru mai placut, parintele mi-a spus: „Cine suntem noi, ca sa-L simtim pe Dumnezeu?” Atunci am inteles ca mandria si patimile sunt cele care ne dau sentimentul de singuratate in rugaciune, iar smerenia si dragostea sunt acele care ne fac sa simtim prezenta lui Dumnezeu si odihna starii langa El, din care nu mai vrem sa iesim.

Precum printr-o sticla murdara nu trece lumina, ci numai caldura acesteia, tot asa, cu o minte murdara si imprastiata nu poate fi cunoscut in chip odihnitor Dumnezeu. Astfel, chiar si cea mai firava rugaciune a noastra este o urmare a caldurii Duhului Sfant, care trece prin invelisul nostru patimas, fara a ne da seama insa. „Duhul vine in ajutor slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite” (Romani 8, 26).

Daca in sfinti lucrarea Duhului Sfant se face in chip simtit si vadit, in noi, cei pacatosi, aceasta lucrare se savarseste in chip ascuns, fara ca noi sa simtim. Astfel, inca fiind inrobiti de multe patimi, suntem datori sa ne rugam lui Dumnezeu, Maicii Domnului si sfintilor fara a pretinde raspunsuri directe ori vizibile de la acestia.

Cand vom inceta sa ne rugam pentru a mai primi raspunsuri rapide sau solutii minunate, ci din credinta curata (dezinteresata) si dragoste sincera de Dumnezeu, atunci nu ne vom mai simti singuri in rugaciune. Zicand cat mai des rugaciuni precum „Faca-se voia Ta!” si „Fie mie dupa cuvantul Tau!”, vom avea o nadejde tot mai mare in Dumnezeu, care ne va darui odihna si linistea, indiferent de incercarile prin care trecem.

Teodor Danalache

Articol integral aici…