Descifrând Misterul Vieţii (Design Inteligent)

Este viata pe Pamant rezultatul unui cumul de factori (precum timpul, selectia naturala si sansa) care au favorizat independent aparitia acesteia? Ori, diversitatea si originea organismelor vii pot fi explicate printr-o cauza inteligenta? Unlocking the Mystery of Life exploreaza aceste intrebari si prezinta dovezi ce sustin o idee care ar putea revolutiona gandirea stiintifica – teoria designului inteligent.

Sf. Nectarie: „Chipul celui ce crede în Hristos”

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic. Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale.

El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.

Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti.

Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră. Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.

Sf. Nectarie de Eghina

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri. Deci, pe 8 noiembrie nu ii praznuim doar pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, ci pe toate cetele ingeresti care nu s-au despartit de Dumnezeu.

Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa. Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive: evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.

In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.

Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).

Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro

Sf. Ignatie Briancianinov: “Fărâmiturile ospăţului”

Viaţa pustnicească trebuie precedată de vieţuirea în mânăstire

Un începător nu poate suporta o activitate exclusiv spirituală. Prin activitatea spirituală noi intrăm în lumea spiritelor; de aceea călugării experimentaţi se retrag în singurătate. În lumea duhurilor, mai întâi spiritele căzute vin în întâmpinarea creştinului, căci prin sufletul lui, în virtutea căderii, le aparţine acestora. Trebuie urmărită buna orientare a voii libere refuzând orice târguiala cu spiritele căzute şi acceptând comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care ni s-a acordat gratuit prin Mântuitorul.

Spiritele căzute îl strivesc fără dificultate pe cel ce intră în luptă cu ele fără a avea o experienţă şi o pregătire necesară, împlinirea poruncilor în sânul unei comunităţi îi aduc celui ce le practică o cunoştinţă experimentală, clară şi detaliată, a naturii umane în condiţia sa căzută şi a îngerilor căzuţi. Căci, ca urmare a căderii, omenirea a intrat în legătură cu îngerii căzuţi şi a fost situată dimpreună cu ei în categoria creaturilor condamnate, vrăjmaşe lui Dumnezeu, şi hărăzite a fi înghiţite în temniţele iadului.

Sfinţii părinţi afirmă: “cine vrea cu adevărat să fie mântuit trebuie să trăiască mai întâi în obşte, îndurând jigniri, lipsuri şi umilinţe, eliberându-se de stăpânirea simţurilor sale. Numai atunci se poate retrage într-o totală isihie, cum ne-a arătat în viaţa Sa Domnul nostru Iisus Hristos; căci El după ce le-a îndurat pe toate acestea S-a suit pe Cruce, act ce semnifică mortificarea cărnii şi a patimilor şi punctează intrarea într-o pace sfântă şi deplină (Varsanufie şi Ioan de Gaza).

Poţi fi sigur că vei progresa oriunde, fie într-o mănăstire de obşte, fie într-o mănăstire de sine, cu condiţia să te consacri studiului şi împlinirii poruncilor Evangheliei. Altfel, oriunde ai fi, vei rămâne fără progres şi exclus de la cunoaşterea duhovnicească; peste tot vei ajunge la o stare de orbire şi de dezordine morală, dacă vei neglija studierea şi împlinirea poruncilor.

sursa: arhiva-ortodoxa.info

Neincrederea de sine si speranta in Dumnezeu

Cum poate cineva sa stie ca lucreaza cu neincrederea de sine ori cu perfecta speranta in Dumnezeu?

Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intampla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu.

Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajduieste in Dumnezeu, cand se intampla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult. El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu. Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dumnezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui.

Sunt oameni care par virtuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea. Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul. De la dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insisi cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintei.

Sf. Nicodim Aghioritul – Războiul nevăzut

„omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi se numeşte lăuntric”

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului: Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta.

Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile, şi mintea, şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are – şi chiar numai pe una – acela e în afară.
[…]
…în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă, petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea. în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Filocalia, Ed. 2, vol. 5, pag. 289 – 293

4 Noiembrie – Sfântul Sfinţit Mucenic Nicandru, Episcopul Mirelor

   Sfântul Nicandru a fost luminat cu credinţa şi pus la lucrarea cea sfinţită de către Sfântul Apostol Tit. Deci, întorcând pe mulţi elini de la rătăcire şi aducându-i la Hristos, a fost prins de păgâni şi adus înaintea lui Livanie comitul, spre întrebare, silindu-l să se lepede de Hristos. Iar dacă a văzut că nu poate, a poruncit să-l lege de nişte cai iuţi şi, fugărind caii, să-l târască pe robul lui Hristos.
    Deci, fiind târât îndelungă vreme, s-a înroşit pământul cu sângele lui, căci i se rănise trupul, lovindu-se pe pământ de pietre şi de lemne; şi era gata să moară, dacă Domnul nu l-ar fi întărit pe el, în nişte chinuri ca acestea.
    După aceasta, fiind abia viu, l-au aruncat în temniţă şi-l chinuiau acolo cu foamea şi cu setea. Iar Domnul îl hrănea cu pâine cerească şi îi tămăduia rănile. Apoi, după câtăva vreme, iarăşi a fost scos la întrebare şi, nesupunându-se poruncii chinuitorului, a fost spânzurat pe lemn, strujit cu unghii de fier şi ars cu făclii.
    După aceea fiind aruncat într-un cuptor cu foc, a rămas nevătămat, căci îngerul Domnului, venind la dânsul, a răcorit cuptorul şi pe dânsul l-a păzit de foc.
    Auzind aceasta, ighemonul a poruncit să i se înfigă cuie de fier în cap, în inimă şi în pântece; şi făcându-i aceasta, i-a săpat o groapă. Şi, încă răsuflând, l-au târât acolo, apoi l-au acoperit cu ţarână. Deci cu aspră şi silnică moarte săvârşindu-se, acum vieţuieşte în dulce şi veselitoare viaţă împreună cu Domnul, a Cărui slavă este în veci. Amin.

sursa:  doxologia.ro

Intrarea Cuviosului Iosif Isihastul sub ascultare

vm314 in

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc (numele de botez al  Cuviosului Iosif Isihastul n.n.) se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism, de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării. Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc.

În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de a pune ascultarea ca bază a vieţii monahale, întrucât cu cât are cineva mai multă evlavie faţă de stareţul său, cu atât primeşte mai mult har, ce se traduce şi prin mai multă odihnă în rugăciune.

Francisc şi-a reluat aici vechiul obicei (pe care îl va păstra până aproape de sfârşitul vieţii) de a se retrage sub o stâncă, într-o peşteră improvizată din apropierea chiliei (de aici şi numele de Spileotul [al peşterii]), pentru mai multă linişte şi neîmprăştiere, spre a se dedica în întregime rugăciunii.

Perioada petrecută aici a fost folositoare pentru ambele părţi: cei tineri trăiau sub ascultare, dar aveau şi libertatea de a se dedica nevoinţei personale aşa cum îşi doreau, iar pe de altă parte, bătrânii monahi se bucurau de râvna acestora, odihnindu-se prin supunerea şi ajutorul primit de la ei.

Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura

sursa: pemptousia.ro